Povestea unei românce, medic pediatru, care face parte din linia întâi a celor mai grave cazuri, poate schimba percepția multora în ceea ce privește meseria de salvator. Gândurile așternute de dr. Ramona Gorasciuc, din Timișoara, au pătruns și în cele mai tari inimi și au atins o coardă sensibilă. Mesajul medicului este atât de profund încât mulți dintre cei care au citit relatarea se întreabă cu ce fel de putere îi înzestrează Dumnezeu pe medicii din Neonatologie/Pediatrie.

„Am fost un copil timid și închis în cărți, mama care avea pedagogie mă scoatea sa rîd la soare ca mama lui Ion Creangă. Cine mă cunoaște personal, greu își închipuie ca în interiorul meu prefer sa fiu singură cu ale mele cărți și gînduri. Am făcut medicina dintr-un hazard al vieții și a fi medic presupune abilitați sociale și de comunicare foarte dezvoltate, calități la care eu am lucrat mult. În foarte multe cazuri te intersectezi pentru prima data cu oamenii, ca niște comete și este obligatorie o chimie sufleteasca sau cel puțin umană sa poți sa stabilesti ca sa simți ce are omul din fata ta.”, își începe povestea medicul „de copii”, dr. Ramona Gorasciuc.

„La copii unii zic ca e mai greu. Eu zic exact invers și copii îmi surîd din prima și iaca așa sunt eu pediatru. Nu mi-a murit între mîini niciun pacient. Puterea divina a făcut sa fie așa. Au fost copilași care s-au prăpădit dar ulterior in spitale mai mari, am luptat întotdeauna și am făcut cit am putut chiar și mai mult. Nu asta doream să spun, voi povesti în alte dăți. Acum o să vă povestesc o întimplare de la un Crăciun de acum trei ani, cred.”

Medicul bătrân și morocănos care amenința că lasă femeia să nască singură

„Eram la un spital micuț, Abbeville, Franța, într-un interimat și în Ajunul de Crăciun, cu mult înainte de termen, un micuț a venit pe lume în stare de moarte aparentă. Așa ii spunem cînd unui nou născut nu îi bate inimioara, nu respiră și secundele în care poți sa îl aduci la viața sunt esențiale. L-am adus la viață. Cu un tubuleț de plastic l-am fortat sa respire.

În seara următoare tot eu de gardă. Tot noaptea tîrziu, după miezul nopții mă sună moașa că o sarcina gemelară de vreo 30 de săptămîni cred, e in travaliu și vor apărea copii. O sun pe șefa de pediatrie pentru ca erau doi bebeluși, ea îmi spune ca vine și cînd a ajuns îmi spune că ea nu a mai intubat de mult. Îmi spun ca nu e o problema asta, o liniștesc ca știu eu și ajunge SMURD-ul pediatric cu un medic bătrân, morocănos și evident deranjat ca mama nu naște imediat și amenință ca el pleacă dacă copii nu se nasc în 20 de minute. Moașa o pune pe mama sa împingă și apare primul, un băiețel pe care l-am rozalit cu puțin oxigen, bărbătos încerca cu pieptul lui pirpiriu, de un kilogram și ceva toată greutatea corpusorului lui micuț, să umfle plămânii de prematur și schițînd cu crenguțele lui de brățișoare o activitate de nou născut.

Fetița mai mică și mai plăpîndioară preluată de medicul responsabil de pe SMURD, nerespirînd cred decit foarte puțin, era în camera alătura și nu aveam vizibilitate, a fost candidata pentru intubare.

Un tubuleț de plastic pînă in adincul plămânilor atasat la o mașină preia efortul respirator și imprima o candență de mișcare. Citeodata foarte rar se face o sedare copilului. Ea avusese medicamentul și medicul nu a putut sa o intubeze. Era liniște, eu cu băiețelul care era stabil, îi dau masca de ventilat unei moașe foarte tinere ce era lîngă mine, ea bucuroasă de încrederea ce i-o ofer, cu mîini tremurînde învăluie căpuțul băiețelului și eu peste mîinile ei îi arăt cum să trimită amestecul de aer și oxigen medicamentos micuței ființe ce abia se născuse.

Îi spun ca merg alături să văd ce se întîmplă și arunc o privire înapoi să verific dacă se descurca. Cu o religiozitate incredibilă nu scapă din ochi copilul și eu văd că în camera alăturată fetița era vînată și plină de sînge.

Mă uit iarăși la pacientul meu. Și mă uit iarăși din prag la scena fetiței. Erau vreo zece persoane. O măsuță cu lumină puternică ce făcea ca cărnița fetiței sa fie albastră-vînată. Sînge în gurită. Șefa de pediatrie lîngă nu zicea nimic. Nivelul de oxigen foarte jos. Moașe, asistentele din neonatologie, asistenta de pe SMURD. Vreo zece persoane. Încleștări. Responsabilitatea medico-legală e a medicului de pe Smurd. Există medici care nu mai intervin când ei sunt prezenți în spital, la capul pacientului.

Era după ce tatal meu s-a prăpădit.

Eram un copil din nou.

Și am știut ca dacă nu fac nimic, moare.

Și m-am dus. M-am dus lîngă medic și l-am întrebat aproape cu umilință, deși știam ca eu pot să o intubez dacă mă lasă să ÎNCERC să o intubez. Că să nu mă refuze. Că să nu facă pe orgoliosul și să nu mă lase să o salvez.

Și am intubat-o ușor, rapid fără să o mai rănesc în plus. Pentru că sunt femeie. Și ca mîna mea e făcută să fie ușoară. Și am făcut-o roz. Și a fost totul bine pentru amândoi. Nu vă mai spun decit că peste o lună m-am dus din nou la același spital. Și am întrebat în maternitate moașele: Vă mai aduceți aminte de mine ? Și ele mi-au răspuns: Oare cine ar putea să vă uite?”, a povestit medicul pediatru.

Cele mai sensibile reacții au sosit imediat, în special din partea mamelor de copii prematuri:

„Anca: Ramona❤️...am plâns. Sunt mamã de copil prematur nãscut la 26 sãptãmâni. În cele 100 de zile petrecute in spital, am vãzut atât de multe... Nu găsesc un singur cuvânt să descrie ceea ce vreau să transmit. Știu însă că Dumnezeu trimite pe pământ îngeri întruchipați în oameni. Tu ești unul dintre ei! Nu cred că-ți este ușor. Dar, te rog, rămâi așa cum ești, pentru că datoritã oamenilor asemenea ție minunile se întâmplă! Te imbrãtișez, dragã Ramona!”