A terminat un liceu bun, apoi o facultate. Și-a luat masterul și s-a angajat pe bani frumoși. A avansat meticulos în carieră. Acum e șefă, are bani, casă, subalterni și oarece putere în micul ei univers. Dar n-are bărbat și nici copii. Acum, la 40 de ani, când e în preajma unui bărbat singur intră în alarmă ca un portavion american care navighează lângă un submarin rusesc.

A terminat un liceu bun, apoi o facultate. Și-a luat masterul și s-a angajat pe bani frumoși. A avansat meticulos în carieră. Acum e șefă, are bani, casă, subalterni și oarece putere în micul ei univers. Dar n-are bărbat și nici copii. Acum, la 40 de ani, când e în preajma unui bărbat singur intră în alarmă ca un portavion american care navighează lângă un submarin rusesc.

Timpul s-a schimbat. O simți în aer. O guști în apă. O vezi în galantare. Și mult din ce-a fost odată, pe când Balzac scria „Femeia la 30 de ani”, s-a dus. Din rostul galant al bărbatului de odinioară n-a mai rămas nimic. Pe străzi, prin aerogări și pe rețele de socializare o nouă specie de zguduiți ai tinereții pulsează. Pentru ei amorul e un moft și cuvântul cheie e combinația. Deasupra, planând, corbii maturității. Bărbatul singur la 40 de ani mai are o șansă. Dar femeia? Femeia singură la 40 de ani care a luptat cu gheare, dinți și înverșunare pentru egalitate și carieră, femeia glorificată de toate celelalte femei împovărate de familie, maternitate și ruina zilelor, se trezește că ceasul ei a sunat. Odă ei.

Linearitatea unei vieți singulare și banale

Femeia singură la 40 de ani din proprie alegere va fi adunat un portofoliu confortabil de relații eșuate. Va fi fost, plauzibil, cel puțin o dată măritată, sau de multe ori foarte aproape, măcar pentru faptul că au împins-o neamurile de la spate. Cu un bărbat docil, sau dimpotrivă abrupt, lucrurile au mers până n-au mai putut și, din cușca seacă a conformității, va fi venit o zi în care testarea realității a cerut, imperativ, neatârnarea. Care neatârnare, de fapt, fusese veșnic visată. Divorț. Separare. Poate din interiorul unei case cu părinți robuști, rigizi, neiertători. Poate din interiorul unei case în care norma era obligație, și obligația canon. Unde canonul era: termină o facultate, găsește un băiat de familie bună, vezi-te la casa ta, fă un copil, poate doi, petrece vacanța de vară la mare și vacanța de iarnă la munte. Totul predictibil. Totul așezat. Totul atât de infam previzibil.

Și femeia, croită pe alt altoi, a răbufnit. A ieșit în decor. A deviat de la cursul stabilit, patristic, de vremuri. A cutezat. A rupt praporul nefericirii. E un manifest, o ridicare de bluză sau fustă în frondă față de toți apologeții conformismului. Și-a urmat cariera. A urmat țolul casual. A urmat mersul obstinat la sală, cosmetică și nutriționist, corp tonifiat, trăsături atent rindeluite și tencuite, atitudine corporatistă și progresiv ternă, sexualitate înrobită dezrobirii și pretenția că poate juca, în travesti, în aceași ligă cu bărbatul. Nu că respectiva ligă ar fi cumva mai deasupra. Dar de va fi jos, acolo se va duce și ea.

Atunci când ovarele încep să meargă pe aburi

Dacă bărbatul poate păcătui promiscuu, corporatista va urma. Dacă bărbatul poate ține două amante, ea va ține trei amanți, toți în șah etern. E un care pe care, e un când pe când. O vreme biologia stă, absconsă și perversă și, când te uiți la diverse adunări, la modul de conversație care se poartă vei observa, poate, că femeia remaniată și re-manierată preferă compania masculilor. Până la urmă, pentru o vreme, face parte din ei. E o ciudată diluare de gen, tolerată de posesori de glande ceși-u micșorat producția de hormoni, imaginea în negativ a lui Ahile printre muieri. Unde aici Ahile era de fapt o ea, și ele erau de fapt niște ei. O desenează ca Shakespeare în „Îmblânzirea Scorpiei”. Iar Katherine obligă!

Perioada de aur a femeii înspre 40 de ani se aruncă spre un asfințit glorios, în flăcări, preambul al nopții eterne. E ceva frumos, marmorat la ele, când le vei vedea prima oară în încăpere la psihiatrie. Pentru că în cele din urmă sucombă. Este o cădere de Icar! Vin la tine când ceasul a sunat orele dimineții. Doar că dimineața lor nu mai vine. Și, precum vorba proverbului, întunericul e cel mai negru înainte de zori. Acum, când ovarele au ajuns să meargă pe aburi, doresc copii. Doresc ambrozia progeniei! Nu, nu doresc neapărat un cuplu, imaginea de abecedar a mamei, tatălui, cu vlăstarul la mijloc. Imaginea idilică, decupată în mintea femeii la 40 de ani, cuprinde, de cele mai multe ori, doar o mamă și-un prunc și-o concepție imaculată. Vor fi decupat, analitic, gaura în formă de partener, căci pentru ele culmea reușitei este nașterea fără părinți și părințenia fără acuplare.

Nu mai e loc de iubire pătimașă la 40 de ani!

Este la îndemână să le vezi a fi fiind egoiste. Și ce-i vei spune copilului? Că l-ai făcut să fie un hap contra singurătății, când toate luminile se sting și pâcla morții te adulmecă? Ce-i vei spune despre tatăl lui, despre motivul pentru care s-a născut dintr-o femeie la jumătate de drum? Dar n-ai voie să judeci, ai voie doar să ajuți. Unde să ajuți înseamnă să accepți, pentru început, că de-acolo începe realitatea. De-acolo începe adevărul. Iar adevărul este că femeia la 40 de ani, ca și bărbatul la 40 de ani, va fi pierdut, irecuperabil, un timp. Și doliul după el e inefabil.

Le poți hărăzi rolul de mătuși perfecte, eventual de Sfântă Vineri or Duminică, sau, înflăcărat, propovăduiești virtuțile convivialității mature, construite pe alt schelet. Nu mai e loc de iubire la 40 de ani, nu mai e loc de patimă. Și, nevăzut, te vezi pe aceleași cărări și dai aceleași sfaturi. Continuă. Explorează. Găsește un partener. Biologia nu e sfârșitul. Ceasul e fals. Dacă mai poți crea, creează. Și dacă nu, adoptă! Să fii părinte nu e o prelungire a genei, este o funcție a dorinței, și a disponibilității. Încearcă să nu fii ipocrit când spui „ai doar 40 de ani”, unde „doar” e o promisiune, că de fapt viața e lungă, și n-a fost petrecută fără rost până aici. Soluția față cu iraționalitatea e fatalismul. Ai ales, ai cules, ceva de tine tot s-a ales! Viața poate începe aici.

Vai de capul ei deștept

Adevărul e că ne-am reinventat cruzimea față de femeie, o nouă frescă a păcatului originar. Ajung singure, la zenitul vieții, pentru că în lumea noastră, care e feminină doar în substantiv, nu-i vom fi permis nici o soluție intermediară. Nicăieri în natură nu se mai întâmplă asta. Masculul solitar e o imperație. Femeia solitară, un accident. Și chiar dacă accidentul e provocat de ea însăși, prin alegeri de viață bărbătești, tot rămâne tristețea. Nu. Nu e o lume de egalități. Dar inegalitate nu înseamnă obligatoriu că cineva e inferior. Inegalitate înseamnă complementaritate. Femeia la 40 de ani e inegală bărbatului. Dar de va fi fost acolo unde e omologul ei de gen, burlac, holtei, tânăr sau bătrân, n-avem cuvinte pentru ea să-i aline starea. E un tablou, sec, al melancoliei.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru