Pentru ele, statutul de mamă nu e la fel de dulce ca libertatea şi fericirea în doi.

Educate, cu o situaţie financiară bună, preocupate să cunoască lumea călătorind şi nedispuse să împartă afecţiunea partenerului - acesta este portretul sumar al femeilor ce decid că maternitatea nu este pentru ele. Nu le impresionează bebeluşii rubiconzi, nu înţeleg şi nu tolerează smiorcăielile puştilor şi maimuţăreala părinţilor şi nici nu se topesc de drag când nepoţii le spun, peltic, o poezie. Pentru astfel de femei, există hoteluri ce nu acceptă copii mai mici de 16 ani şi comunităţi virtuale în care se dezbate opţiunea "familie fără copii".

Două femei de 39, respectiv 29 de ani, povestesc pentru EVZ despre efectele pe care le poate avea decizia de a spune nu copiilor: divorţ, prietenii de o viaţă încheiate, relaţii încordate cu propriii părinţi ce râvnesc să fie bunici.

Dana are 39 de ani, lucrează într-o multinaţională, are prieteni cu şi fără copii, dar preferă, fără dubii, compania celor din urmă. Este activă pe forumuri internaţionale în care adulţii fără urmaşi îşi varsă of-urile faţă de ceea ce numeşte ea "dictatura celor cu copii". Partener de viaţă sau donator de spermă? Pur şi simplu nu îşi doreşte să fie părtaşă la problemele şi experienţele părinţilor. Şi-a dat seama că nu vrea să fie mamă încă din facultate. "Eram şocată de unele colege care, deşi nu aveau prieten, declamau că îşi doresc 1,2 chiar 3 copii, fără să ştie nimic despre viitorul tată". A realizat ulterior că multe cupluri se formează doar pentru că femeilor le ticăie ceasul biologic şi că unele caută mai degrabă donator de spermă decât un partener de viaţă. Dana nu exclude ideea că, în majoritatea cazurilor, copilul este rezultatul unei relaţii armonioase, dar a văzut multe cazuri ce i-au demonstrat că un copil este "rezultatul unei ambiţii sau a unei dorinţe care s-a conturat în capul părinţilor cu mult înainte de a se cunoaşte. Mai succint, e rezultatul unui instinct de reproducere independent de cine e partenerul ales". De la discuţiile cu miez, la cele despre biberoane

Biberoane, scutece, colici, pediatri, lactaţie, modificarea sânilor, depresie post-partum- nimic din toate acestea nu interesează pe cei ce au decis să nu treacă prin experienţa de părinte. Totuşi, spre astfel de subiecte gravitează discuţiile când în grupurile de prieteni apar copii, iar Dana a observat cât de puternic afectează acest moment amiciţiile.

"Mi-au ajuns nenumăratele ocazii în care prietenii au întârziat ore pe motiv că nu a fost gata copilul, am renunţat la întâlnirile cu prietene bune, cu care, de la discuţii foarte interesante, am ajuns să vorbim doar de alăptat, caca, pipi şi biberoane". Nu vrea să ştie când a făcut Gigel prima oară caca la oliţă A realizat că aceste întâlniri nu-i mai sunt de folos, că niciun subiect nu poate fi discutat până la capăt şi că, orice ar face, discuţia cu prietenele-mame alunecă tot spre maternitate. Toate aceste presiuni poartă pentru Dana numele de "dictatură": informaţii despre etapele gravidităţii, pozele cu copilul, amănunte despre tot ce ţine de viaţa lui.

"Afli detalii despre programul de somn şi de supt, ştii tot ce nu vroiai să ştii despre sânii mamei şi care sunt metodele cele mai eficiente de muls/adormit/alimentat progenitura. Pe profilul de Facebook al mamei încep nenumarate schimbări de status, în care afli ce fel de scutece sunt folosite, când creşte primul dinte, că Gigel a facut prima oară caca la oliţă, etc".

"Îi dai o moarte, boli, suferinţe"

Tot exemplu de dictatură consideră că este şi îngăduinţa şefilor faţă de programul celor cu copii, ca şi prioritatea care li se oferă în restaurant, avion etc, fără ca părinţii să realizeze că spaţiul public aparţine tuturor. "În restaurant, avion, tren, cinematograf, trebuie să zâmbeşti înţelegător părinţilor ai căror copii, mai mult sau mai puţin bine crescuţi, urlă de mama focului şi alergă aiurea, trăgându-te pe tine de poşetă sau pantaloni, afectându-ţi ţie plăcerea concediului, a filmului, a concertului, a ieşirii în oraş", se plânge ea. "Nu ai voie sa spui nimic, pentru că imediat îţi sar în cap alţi indivizi cu copii care te privesc drept un egoist ce nu înţelege greutăţile vieţii de părinte".

Când vorbeşte despre fericire şi împlinire, Dana se referă în principal la relaţia cu soţul ei, a cărui iubire simte că nu ar putea-o împărţi cu un copil. Alte satisfacţii vin din carieră, călătorii şi timpul de auto-cunoaştere. "Am senzaţia că cei cu copii pierd această libertate de a se auto-analiza, de a şti cine sunt şi ce vor".

Dacă, totuşi, va decide vreodată că vrea să fie mamă, Dana va adopta. "Există destulă suferinţă, nu trebuie să o înmulţesc prin a aduce încă un suflet pe lume. Unui copil nu îi dai doar viaţă, ci şi o moarte, boli, suferinţe, moartea celor dragi, depresii, eşecuri".

PRESIUNI

Călătorul, ginecologul şi şeful au aceeaşi întrebare

Deseori, societatea condamnă un astfel de act de ieşire din tipare, iar Dana are parte din plin de reproşuri. "Mă deranjează să fiu privită ca o persoană altfel (fie handicapată, fie tolerată, compătimită, egoistă), pentru simplul motiv că am decis să nu am copii". Dana se plânge că este bombardată de curiozităţile celor din jur legate de opţiunile ei de viaţă. "Ani de zile am fost pusă în situaţii penibile, trebuind să dau socoteală la diverse categorii de persoane: de la cele întâlnite în tren, la ginecologul meu care m-a întreabat când programez copilul şi până la şeful meu, care mi-a spus: «CEO-ul firmei e îngrijorat că o să rămâi gravidă şi nu avem un business continuity plan». Ca să nu mai vorbim de amânarea promovării din cauza aceloraşi dubii". "Nu vor să ştie dacă faci copii, vor să ştie dacă faci sex" Uneori, percepe aceste întrebări drept o curiozitate vizavi de viaţa sexuală. "Am impresia uneori că discuţiile despre copii sunt o formă prin care societatea îşi sublimează apetenţa de a discuta despre sex şi de a te întreba cam cum o faci, de câte ori, samd. Până la urmă, cei fără copii nu pot aduce o dovadă tangibilă în societate că da, acasă ei chiar au parte de sex. La fel, mi se pare că eternele discuţii ale femeilor care încearcă sa devină gravide despre progresul lor în domeniu sunt tot o formă voalată de a se lăuda că fac sex". CONCLUZII DUPĂ DIVORŢ

"Doar noi doi. Să ne facem viaţa frumoasă şi să ne fim suficienţi"

Alexandra, o tânără de 29 de ani din Bucureşti, spune că prioritatea ei şi a partenerului este fericirea în doi. "Vreau să trăiesc doar cu iubitul meu şi să fim fericiţi unul cu celălalt. Atât, doar noi doi, să ne fim suficienţi şi să ne facem viaţa unul altuia cât mai frumoasă".

În adolescenţă, Alexandra credea că până la 30 de ani va avea soţ şi doi copii. Nu şi-i dorea, dar aşa era modelul familial întipărit în mintea ei. Ulterior, a realizat că, de fapt, nu vrea să fie mamă. S-a căsătorit în facultate cu un bărbat care visa să aibă copii, dar după câţiva ani a divorţat. Soţul se topea când lua în braţe copiii prietenilor, iar ea se simţea vinovată. "Îl vedeam cum tânjeşte, şi uneori mă enervam, alteori mi se făcea milă. Nu m-a presat niciodată, dar ştiam că e nefericit, iar eu mă simţeam presată de nefericirea lui. Şi neîndreptăţită: «de ce nu-i sunt de ajuns doar eu»?"

"Ăsta-i de-al meu"

Alexandra are acum un iubit din aceeaşi tabără. Când, la una din primele întâlniri, bărbatul i-a zis că nu-i plac cuplurile care se învârt în jurul copiilor, reacţia Alexandrei a fost "Ăsta-i de-al meu!".

"Faptul că nu-şi doreşte copii mă face să mă simt liberă şi relaxată. Formez o echipă cu un om care are aceleaşi scopuri. În fosta relaţie, problema aceasta era cumva veriga slabă".

În jurul ei, sunt foarte puţini părinţi pe care îi apreciază şi care se poartă firesc, "fără să te acapareze cu discuţiile despre copii, fără să îi vezi că uită de ei şi îşi învârt existenţa în jurul copiilor". În schimb, vede multe cupluri care "sunt pur şi simplu spălate pe creier, şi altceva în afară de copil nu mai văd".

Căldarea de nefericire

Adepţii familiei tradiţionale sunt atât de convinşi că datul genetic şi cel social sunt mai presus de orice, încât acceptă cu greu alte opţiuni. Tânăra a observat că, în timpul căsniciei, presiunile de genul "fă şi tu un copil" veneau din partea cuplurilor nefericite, nu a familiilor armonioase, deşi şi unii şi alţii aveau copii. "De parcă trebuie să îmbrăcăm cu toţii repede-repejor o uniformă, să nu carecumva să pierdem startul. Oare de ce? Trebuie să ne scăldăm cu toţii într-o căldare de nefericire?", e vehementă Alexandra. Părinţii care vor să fie bunici

Dacă în faţa prietenilor şi a cunoscuţilor e mai uşor de adus argumente, cu părinţii discuţiile decurg mai greu. "Ai mei sunt de părere că un copil e bucuria cea mai mare a unei familii şi sunt foarte fericiţi când eu şi fratele meu mergem la ei. E o sărbătoare", spune Alexandra. A văzut cum părinţii ei au făcut sacrificii pentru binele copiilor şi spune că ea nu ar fi dispusă să le facă. "Îmi era milă când vedeam că mama nu-şi lua o haină sau încălţări ca să am eu. Probabil şi eu aş face la fel, dar nu sunt dispusă să ajung în situaţia asta". "Nu-i tolerez pe cei mici şi lipsiţi de raţiune" Mihai, iubitul Alexandrei, şi-a dat seama că are o aversiune faţă de copii încă din adolescenţă. "Când sunt mici şi lipsiţi de raţiune nu îi tolerez", spune el. Din copiii pe care i-a cunoscut, cel mult 5% i-au fost simpatici. Restul, pur şi simplu nu îl impresionează. Spune că îşi doreşte o viaţă fără griji, iar un copil înseamnă multă bătaie de cap. "Nu fug de responsabilităţi, doar că nu vreau să mi-o asum pe aceasta", a decis el. Un alt aspect care l-a condus spre decizia de a nu avea urmaşi este cel financiar. "Deşi situaţia mea materială e una medie spre bună pentru România, nu cred că în viitor voi găsi suficiente resurse încât să-i ofer sprijinul pe care mi-aş dori eu să i-l ofer". DAT

Deşi suntem programaţi genetic şi social să avem copii, opţiunile personale sunt mai importante

Dorinţa de a avea urmaşi are în spate atât instinctul de reproducere şi perpetuare, cât şi modelul social, explică psihologul Laura Lupaşcu, fondator psihologdeserviciu.ro.

"Sunt persoane la care aceste instincte sunt foarte puternice (noi suntem condiţionaţi genetic să fim sensibili la copii şi la tot ceea ce este mic şi necesită protecţie- astfel a supravieţuit şi a evoluat rasa umană), cât şi persoane la care latura instinctuală se manifestă mai puţin şi unde mediul şi experienţa cântăresc mai mult decât datul genetic".

Societatea îi ia la rost

Psihologul mai spune că presiunea familiei şi a prietenilor este agasantă pentru tinerele familii, şi că unii amână sau evită momentul tocmai din această pricină.

"Mesajul societăţii ar fi mult mai confortabil şi mai uşor de integrat dacă oamenii s-ar încuraja unii pe alţii pentru ceea ce sunt şi fac în momentul prezent, decât punând presiunea unui ideal, precum acela că o familie trebuie să aibă neparat urmaşi - presupoziţie des întâlnită în toată lumea".

Motivaţia celor care decid să nu aibă copii poate fi la fel de diversă şi personală ca cea a celor din tabăra opusă. Diferenţa este că primii sunt luaţi la rost. "Pot fi persoane care se concentrează pe carieră, care se dedică total unui alt ideal, care au trăit în medii precare şi au luat decizia de a oferi copiilor lor altceva, pot fi foşti copii suferinzi care nu au primit dragostea şi acceptarea necondiţionată a părinţilor, pot fi persoane care decid că viaţa merită trăită din plin şi un copil ar cere prea multe sacrificii, etc".

Conflicte interioare

Specialistul a mai observat că, deşi oamenii păstrează la nivel inconştient arhetipul familiei, deschiderea către nou este tot mai mare.

"Dincolo de presiunea socială, la multe persoane este mai degrabă vorba de un conflict interior între determinatele vechi - modelul familial al familiei de bază - şi decizia de a nu avea copii".

Laura Lupaşcu mai spune că cei care sunt total împăcaţi cu decizia lor sunt mai puţin afectaţi de mesajul societăţii decât cei care încă se gândesc dacă e bine sau rău. O situaţie delicată se întâlneşte şi în familiile unde unul dintre parteneri e foarte hotărât să nu aibă copii, iar celălalt mai degrabă se conformează.