Munții Carpați. Sursa foto: wikipedia
Din cuprinsul articolului
Satele din Munții Poiana Ruscă se sting, unul câte unul, sub ochii unei naturi care își revendică teritoriul. Depopulare, ruine și o tăcere care crește odată cu pădurea.
Munții care își pierd oamenii
Locul unde altădată se aflau cele mai mari mine de fier din România se transformă treptat într-un ținut al tăcerii. Munții Poiana Ruscă, odinioară un pol industrial și uman vibrant, se golesc pe zi ce trece. Drumurile se îngustează, casele se prăbușesc, iar pădurea se întoarce peste tot ceea ce a fost construit de om.
Satele de pe culmi, odinioară pline de viață, își pierd locuitorii. Cei rămași privesc neputincioși cum pădurile le învăluie gospodăriile, iar natura recucerește pământul. Deși autoritățile au încercat, în ultimii ani, să refacă accesul și infrastructura, realitatea e dură: în Munții Poiana Ruscă, oamenii pleacă, iar pădurea se întoarce.
Un ținut vechi de mii de ani
Masivul Poiana Ruscă, întins pe peste 2.500 de kilometri pătrați între Hunedoara, Timiș și Caraș-Severin, este o punte între Apuseni și Carpații Meridionali. Cu înălțimi ce nu depășesc 1.400 de metri, zona a fost, din Antichitate, un punct strategic și economic.
Numele „Poiana Ruscă” vine din latinescul „rusticus” – termen folosit de romani pentru teritoriile aflate în afara centrului urban Sarmizegetusa. Aici, arheologii au descoperit urme ale unor mine romane, vechi de aproape două milenii. Fierul extras din aceste locuri era trimis în toată Dacia romană, transformând masivul într-un important district minier.
Evul Mediu a adus sate mici, izolate, ridicate pe platouri abrupte și văi adânci. Timp de secole, localnicii au trăit din pădure și din exploatările rudimentare de minereu. Agricultura era aproape imposibilă – solul stâncos, clima aspră și lipsa apei făceau imposibilă cultivarea terenurilor.
Abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu industrializarea timpurie, au apărut noile comunități muncitorești. În jurul minelor, carierelor și topitoriilor s-au format sate prospere, lipsite însă de o economie diversificată.
Epoca de aur a minelor de fier
La începutul secolului XX, Munții Poiana Ruscă erau locuiți de aproape 30.000 de oameni. Zona era considerată suprapopulată în raport cu resursele naturale disponibile.
În jurul Ghelariului, Teliucului și Nădragului se ridicau mine, furnale și uzine. Din piatră, fier și lemn, localnicii au construit o civilizație a rezistenței, cu școli, biserici și drumuri de munte.
Perioada comunistă a adus industrializarea masivă.
Comunele deveneau centre muncitorești, iar numele Poiana Ruscă devenea sinonim cu mineritul. Populația trecea de 30.000 de locuitori, iar tinerii veneau din toate colțurile țării pentru a lucra în exploatări.
Dar în spatele acestei creșteri se ascundea o fragilitate structurală: economia depindea complet de industrie. Când minele s-au închis, întreaga regiune a început să se golească.
Drumuri care duc spre tăcere
Din anii ’60, regimul comunist a început o selecție dură între localități: unele sate au fost declarate „neviabile” și au fost lăsate în paragină. Investițiile au fost sistate, iar locuitorii au fost mutați spre orașe industriale. După 1990, odată cu prăbușirea industriei grele, exodul a devenit ireversibil.
Astăzi, Munții Poiana Ruscă numără puțin peste 15.000 de locuitori. În multe comune densitatea populației abia atinge 3 locuitori pe kilometru pătrat. Casele goale sunt din ce în ce mai numeroase, iar bisericile de lemn, care altădată adunau satele la sărbători, se prăbușesc în liniște.
Deși autoritățile au reabilitat drumuri și au început modernizarea „drumului marmurei” — un traseu spectaculos de 50 de kilometri între Hunedoara, Timiș și Caraș-Severin — investițiile nu au reușit să aducă oamenii înapoi.
Valea Govâjdiei, simbolul unei lumi care dispare
Valea Govâjdiei, aflată la marginea Hunedoarei, este una dintre cele mai clare imagini ale resălbăticirii. Cândva, aici funcționa un furnal legendar și o hidrocentrală construită în jurul anului 1900. Astăzi, pădurea le acoperă ruinele, iar viaductele sunt înconjurate de ferigi și mușchi.
Calea ferată Hunedoara–Govâjdia–Ghelari, care transporta minereu pe mai bine de zece kilometri, a dispărut complet în anii 2000. Doar urșii și cerbii mai folosesc traseul fostelor șine. O parte din șoseaua care urca spre Ghelari a fost înghițită de vegetația deasă, iar pe alocuri, copacii au crescut direct din asfalt.
„Mulți dintre localnici locuiesc acum în Hunedoara sau în străinătate. Cei care au rămas vin doar vara, pentru câteva zile. Casele se vând greu, pentru că drumul e dificil și valea e mereu în umbră”, spune o femeie din zonă.
Satele care se sting încet
Comunele Bunila, Bătrâna și Cerbăl sunt astăzi printre cele mai izolate din țară. În unele sate, locuiește doar o mână de oameni, majoritatea în vârstă. Pe ulițe, iarba a crescut peste pietriș, iar livezile s-au transformat în pădure.
Acolo unde altădată se auzeau zgomote de ciocane și voci de copii, acum se aud doar păsările și ploaia. Urșii și căprioarele coboară până la gardurile gospodăriilor, iar lupii trec pe drumurile lăsate de oameni.
Munții Poiana Ruscă au devenit un teritoriu în care natura își reface echilibrul.
Un fenomen studiat de specialiști
Un amplu studiu realizat de Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca confirmă dimensiunea alarmantă a fenomenului. Cercetarea, intitulată „Depopularea spațiilor montane. Munții Poiana Ruscă” (autori: Pompei Cocean, Ana-Maria Pop, Gheorghe-Gavrilă Hognogi, Lelia Papp, Alexandra-Camelia Potra și Nicoleta David), descrie o realitate îngrijorătoare:
„Depopularea, cel mai alarmant fenomen manifestat în Munții Poiana Ruscă, a imprimat acestor sate o stare de letargie teritorială. Se observă destructurarea piramidei vârstelor, îmbătrânirea demografică și o creștere accentuată a dependenței sociale, cauzată de exodul tinerilor.”
Autorii subliniază că migrația către orașe sau străinătate a fost determinată de dorința de a găsi locuri de muncă și de a obține un nivel de trai mai bun.
Ce soluții văd localnicii
Studiul UBB citează și opiniile a 31 de locuitori rămași în sate izolate. Aceștia cred că problemele sociale și economice nu pot fi rezolvate pe termen scurt. Totuși, văd în turism și în micile afaceri agricole o posibilă șansă de supraviețuire.
„Printre soluțiile identificate de locuitori se numără crearea de locuri de muncă, inițiative antreprenoriale în domeniul turismului și agriculturii, dar și îmbunătățirea infrastructurii de transport, fără de care arealul Munților Poiana Ruscă își accentuează izolarea”, arată studiul.
