Evenimentul zilei a avut șansa de a sta de vorbă cu Anca Pârlog, iar povestea omului din spatele diplomelor și premiilor dezvăluie o tărie de caracter de care nu dispune foarte multă lume. Unul dintre pretextele acestei întâlniri a fost concertul aniversar din 5 decembrie, când celebra cântăreață sărbătorește 25 de ani de la debutul ca soprană și 8 ani de când a înființat Școala de Muzica Next Star Studio.

„În fiecare an așteptam de la Moș o trusă de doctor”

Visurile copilăriei sunt frumoase și, ca mai toate fetițele de vârsta ei, Anca își dorea să se facă doctoriță: „În fiecare an așteptam de la Moș Crăciun sau de la Moș Nicolae să primesc o trusă de doctor! Chiar îmi aduc aminte că, la un moment dat, mama s-a intors dintr-o delegație cu o astfel de trusă. Dar nu modelul standard, ci unul special, cu microscop, laborator de analize și tot felul de minuni care mă fascinau la momentul acela…”. Dar Ancăi i se hărăzise un cu totul alt drum, iar astăzi recunoaște că îi fuge pământul de sub picioare când vede sânge.

Așa că, la vârsta de 6 ani, a fost îndrumată către pian de mama ei, care studiase violoncelul și canto la Liceul de Muzică din Bacău, apoi la Liceul „George Enescu”, în București. „Nu țin minte să mi se fi părut ceva ieșit din comun. Nu am fost niciodată copilul acela care se remarcă la serbările de la grădi, nu recitam poezii cu pasiune și nu stârneam emoții până la lacrimi când cântam”.

Așadar, a mers la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”, la o testare de aptitudini, în urma căreia a fost admisă la preșcolari, un fel de clasa zero de astăzi. Și, totuși, era mai atrasă de repetițiile corului „Greierașul” decât de lecțiile de pian. Vreun semn că tot muzica vocală o atrăgea încă de atunci? „Pianul a devenit important pentru mine mult mai târziu, la maturitate. În copilărie nu i-am înțeles importanța și nu reprezenta o mare pasiune. Poate și pentru că nu am știut la momentul respectiv cât de bună pianistă eram. Asta am aflat-o abia după ce m-am transferat la secția de canto clasic!”, povestește Anca.

„Ne și jucam, dar prioritățile noastre erau altele”

Copilăria viitoarei soprane a fost diferită de a celorlalți micuți de vârsta ei. Ne spune cu emoție că erau momente în care îi invidia pe copiii care se jucau afară, în timp ce ea trebuia să studieze și să își facă temele: „Lucram la matematică din celebra culegere cu bufnița, apoi studiam la pian. Dar, pe masură ce am crescut, am realizat că eu și colegii mei eram diferiți de alți copii. Eram disciplinați, aveam un scop, eram organizați și ordonați. Desigur că ne și jucam, dar prioritățile noastre erau altele. Joaca venea întotdeauna după”.

Marea trădare

Pasiunea Ancăi pentru muzica vocală a determinat-o să renunțe la cariera de pianistă. Consideră și acum că schimbarea a fost un pas firesc: „Pasiunea pentru operă mi-a insuflat-o tot mama. Ea povestește cum atunci când aveam vreo 6 luni m-a lăsat pentru câteva minute singură în cameră, înconjurată de perne și, când s-a întors, m-a găsit ridicată, încercând să văd de unde veneau niște sunete interesante: la televizor era „Rigoletto” – celebra operă a lui Verdi. Se pare ca acela a fost momentul în care mi-am ales cariera!”.

Ani buni după aceea, opera nu a prezentat mare interes pentru Anca, deși era fascinată, atunci când se ducea cu mama ei la operă, de costumele și coroanele „regilor” din „Nabucco”. Din clasa a VI-a a început să meargă în mod regulat la spectacolele de operă, împreună cu o colegă mai mare. „Prima oară ne-am dus să vedem Rigoletto. Aveam o prietena mai mare, care făcea canto. Ea mi-a explicat ce se întâmplă pe scenă (spectacolul era în limba italiană și era destul de greu de urmărit pentru mine la vârsta aceea)”.

A fost vrăjită parcă de spectacolul urmărit alături de prietena ei cea mai bună, cu care a împarțit foarte multe în parcursul ei muzical. „Ea m-a dus la prima mea profesoară de canto să mă asculte, pentru că deja știam că îmi doresc să fac asta”, își aminteștea, cu nostalgie, Anca. Dar era încă prea devreme, căci pe atunci se începea pregătirea vocală în jurul vârstei de 15 ani.

Primul mentor

Orice talent are nevoie de un catalizator care să stoarcă esența din el. Iar pentru Anca Pârlog, acesta a fost Maria Serafimovici: „A fost primul meu mentor, omul care mi-a desenat sunetele vocii cu o măiestrie de neegalat. De la ea am învățat nu numai cum să cânt, dar mai ales cum să-i învăț pe alții să cânte! Dumneaei mi-a fost alături mulți ani, de când am început liceul și până târziu (eram studentă), când Dumnezeu a chemat-o la El, probabil pentru a-i învăța și pe îngeri să cânte la fel de frumos”.

Au urmat studiile universitare, pe care Anca le-a început la Universitatea Națională de Muzică București. În anul al III-lea a plecat în Italia, la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Como, spre a reveni la UNMB, acolo unde, de altfel, și-a terminat masterul.

Pe parcurs, mulți alți profesori și-au pus amprenta asupra evoluiției sale ulterioare. „Un alt om foarte important în parcursul meu artistic a fost mezzosoprana Viorica Cortez. De la ea am învățat foarte mult, atât în plan muzical, cât și uman. A fost pentru mine un exemplu de caracter, voință și determinare. Ea m-a învățat să nu renunț la visele mele și să găsesc mereu o modalitate de a merge mai departe”, ne spune Anca.

Prima scenă

Anca Pârlog a simțit primul fior al scenei ca soprană de la o vârstă fragedă. La începutul clasei a X-a s-a transferat de la pian la canto, iar în decembrie se pregătea concertul de Crăciun al școlii. Acesta urma sa aibă loc la sala mare a Ateneului Român. „Mi-am dorit foarte mult să cânt în acel concert, m-am pregătit intens și m-am dus la domnul profesor Nicolae Niculescu, dirijorul corului și organizatorul concertului, rugându-l să mă asculte când are timp”.

Audiția respectivă n-a mai avut loc, dar Anca a rămas pe lista soliștilor care urmau să apară în acel concert. „Am pregătit un repertoriu destul de greu pentru un cântăreț în primul an de studiu, am cantat „Noel” de Adolphe Adam, „Ave Maria” de Luigi Cherubini și încă o piesă”. Anca își aduce aminte cu umor de profesorul Niculescu, cel care, neștiind la ce să se aștepte, a prezentat-o și s-a ascuns după cortină plin de emoții. Dar cum e să cânți, la vârsta de 16 ani, pe scena Ateneului? „Auzeam cum îmi bate inima și mi se părea că se aude atât de tare, încat aud și spectatorii! Nu mai spun că îmi tremurau picioarele și simțeam cum tocul de la pantof dârdâie pe podea făcând un zgomot infernal… Nu știu cum am rezistat să cânt până la sfârșit, dar știu că a fost pentru prima dată când am simțit cu adevărat bucuria de a fi pe scenă!”, mărturisește Anca Pârlog.

Experiența de pe scena Ateneului a fost de neuitat, cu toate că soprana a pășit pe multe alte scene consacrate. Spune că nu are neapărat un loc “preferat” și că acolo, în fața publicului, își găsește cu adevărat locul. „Fiecare scenă pe care am cântat a venit cu o emoție unică, așa cum fiecare personaj pe care l-am interpretat a fost “preferatul” în acel moment”.

Primul rol

Una dintre amintirile cele mai de preț o reprezintă primul rol din viața ei, rolul Donnei Anna din opera „Don Giovanni” de Mozart. Anca ne povestește senină cum pur și simplu s-a dus la o audiție la operă, mai mult ca să vadă cum e! „Și am primit rolul, pe care l-am pregătit în două săptămâni. Asa ceva nu se uită!”.

Dar cel mai important și mai intens rol? Cu cine s-a identificat Anca Pârlog cel mai bine? „Personajul care mi-a rămas cel mai adânc în suflet este Margareta, în „Faust”-ul lui Gounod. Este un rol de o intensitate emoțională uriașă, iar opera în sine este fabuloasă, are o muzică divină, o dramaturgie excelent construită – evident pentru că și subiectul este unul foarte generos”, ni se destăinuie ea.

Arta cere, cu adevărat, sacrificii, iar Anca ne povestește cum, înainte de a debuta ca Alice Ford (în „Falstaff” de G. Verdi), a răcit, iar în ziua spectacolului a apucat-o tusea: „Pe tot parcursul reprezentației pândeam un moment în care să nu fie acțiunea concentrată pe personajul meu, ca să mă pot ascunde într-un colț să tușesc… A doua zi am ajuns în spital”.

Next Star Studio și dragostea pentru pedagogia vocală

Următorul capitol din biografia Ancăi Pârlog este strâns legat de una dintre cele mai frumoase pasiuni ale sale: aceea de a dărui copiilor din experiența ei și de a-i îndruma pe calea artistică: Doamna Serafimovici, prima mea profesoară de canto, a fost cea care mi-a insuflat dragostea pentru pedagogia vocală. Am început să predau din primii ani de facultate, când lucram cu colegi de-ai mei care îmi cereau sfatul, unii dintre ei fiind acum soliști ai unor teatre de operă. Îmi aduc aminte că vorbeam la un moment dat cu pianista mea, care îmi era și bună prietenă, despre ce vise de viitor am și i-am spus că îmi doresc să am o școala de canto! Nici nu știu cand s-a materializat acest vis, pentru că NEXT STAR STUDIO a apărut atât de firesc, încât parcă a existat dintotdeauna. 2011 a fost doar anul in care a primit un nume”.

„Ne străduim să sădim în ei preocuparea de a nu se mulțumi cu ce știu”

Copiii care au șansa de a intra sub îndrumarea Ancăi Pârlog sunt aleși după un criteriu simplu: cel mai important este să își dorească să cânte. Soprana nu crede că dorința părinților de a avea un copil-artist este suficientă ca el să aibă și rezultate: „De foarte multe ori am avut rezultate spectaculoase cu copii care nu pareau a fi foarte talentați, dar și-au dorit enorm să cânte. Nu sunt de acord cu părinții care vor să își hrănească orgoliile din eventualul succes al copilului”.

Un alt aspect delicat pe care îl presupune munca pedagogică este acela de a îi trage pe cei mici din superficialitatea cotidiană spre înălțimile pe care le presupune arta. „Văd mereu diferența dintre copiii care au o preocupare de natura artistică și cei care în afară de școală nu sunt preocupați de nimic. Desigur, cei mai mulți spun că visează să ajungă pe scenă, la TV, la radio etc. Dar noi, la Next Star Studio, ne străduim să sădim în ei preocuparea de a nu se mulțumi cu ce știu. Știi că foarte mulți din copiii cu care lucrăm ajung să îndragească limba engleză datorită muzicii? Cred că despre asta este vorba, despre a-i ajuta pe copii să evolueze în cea mai bună versiune a lor”.

„Copiii obsedați de internet nu mai știu să socializeze”

Astăzi, lumea muzicală este plină de voci șlefuite de Anca Pârlog, cu care sioprana se mândrește, printre care: Miruna Pînzaru, Roxana Florea (care acum are o colaborare frumoasă cu Havana Club Orchestra), Gianna Slevoacă…

Trăim, însă, într-o era a informației rapide, iar copiii abia dacă se mai dezlipesc de internet. Anca Pârlog consideră că este o problemă și a adulților, nu numai a copiilor. „Copiii obsedați de internet nu mai știu să socializeze, să se joace cu alți copii, nu au ce să-și spună, se plictisesc… Eu sunt foarte fericită că am reușit să construim o comunitate împreună cu copiii de la Next Star Studio și de fiecare dată când se întalnesc la repetiții, în tabere sau la diferite evenimente, sunt uniți, comunicativi și se susțin foarte mult unii pe ceilalți!”.

Spectacolul aniversar „Visul lui Moș Nicolae”, în care soprana Anca Pârlog sărbătorește 25 de ani de carieră și 8 ani de la înființarea școlii pe care o conduce, va avea loc pe 5 decembrie, de la ora 20.00, în The Pub – Universități.

Te-ar putea interesa și: