Palatul Parlamentului este, într-un fel, o piatră funerară gigantică pentru un cartier care, până în urmă cu 30 de ani, părea încremenit în fascinanta perioadă interbelică. La decizia dictatorului Nicolae Ceauşescu, cartierul Uranus a fost răscolit de buldozere şi pus la pământ fără milă. Un cartier cu vile, dar şi cu case mai mici, înălţat pe coline, care din pozele alb-negru pare să semene cu un Montmartre rustic.

Sistematizarea, proiectul ambiţios menit să transforme radical Bucureştiul, să-l modernizeze, cum declara atunci Ceauşescu, a început la sfârşitul anilor 70, iar ruinele lăsate în urmă de cutremurul din 1977 au fost un bun pretext pentru demolarea multor clădiri vechi, declarate nesigure.

Pe lângă mahalale, au fost demolate cartiere pitoreşti şi case care puteau fi considerate monumente istorice, dar şi biserici, cum este Biserica Enei sau Mănăstirile Văcăreşti, Mihai Vodă şi Pantelimon.

În locul caselor vechi şi al străzilor înguste, pavate cu piatră cubică, au apărut cartiere de blocuri înalte, înghesuite, construcţii tip, fără personalitate, concepute la comandă, pentru eficienţă, fără prea mare interes pentru aspectul estetic. În total, „37 orase au fost schilodite şi 29 aproape complet distruse”, spunea istoricul Dinu Giurescu..

Cel mai ambiţios proiect al “Epocii de Aur” sunt Casa Poporului şi Bulevardul Victoria Socialismului (numit acum Bulevardul Libertăţii), care fusese gândit să semene cu marile bulevarde occidentale. Rezultatul, fără îndoială grandios, este şi acum contestat din punctul de vedere al gustului estetic.

Până în primăvara anului 1984, în zona unde se află acum Parcul Izvor, Casa Poporului, Casa Academiei, Piaţa Constituţiei şi o parte din cartierul 13 septembrie s-a aflat cartierul Uranus, pitoresc situat în vârful Dealului Spirii, lângă vechiul Arsenal.

Tot aici mai exista un deal, colina Mihai Vodă, care a fost pur şi simplu pusă la pământ, pentru a se face loc unui uriaş lac artificial care ar fi trebuit construit aici din ordinul lui Ceauşescu. Proiectul a fost ulterior abandonat, fiind prea dificil de realizat.

Casele vechi, construite în pantă, cu câinii lor maidanezi, vă sunt probabil cunoscute din scrierile clasicilor, în special din piesa lui Caragiale, care relata cu atâta umor cum „junele” Rică Venturiano, „studinte în drept şi publicist”, a fost atacat într-o noapte de o haită de maidanezi, în zona Arsenalului.

Câinii fără stăpân mai există şi acum pe-aici, în special pe terenul viran de lângă Casa Academiei, clădire construită în onoarea „academicienei”, care îşi dorea un sediu la fel de mare şi impunător ca al soţului ei. Câinii mai există, casele nu.

Este drept că au mai rămas câteva, spre Piaţa Coşbuc, pe străzile Sabinelor, Sirenelor şi Săpunari, care au scăpat ca prin minune sistematizării.

Aici, cu unele excepţii, sunt acum case neconsolidate, multe din ele în ruină, revendicate de foştii proprietari care au fost nevoiţi atunci să le părăsească.

Istoricul Dinu Giurescu a punctat, în cadrul unui documentar filmat pentru TVR Cultural, proporţia halucinantă a demolărilor care s-au făcut aici:

„Bucureştiul avea caracteristicile unui oraş bizantin, ei au distrus o şesime din oraş, echivalentul Veneţiei ca metri pătraţi. A fost amputată o zonă care reprezenta inima vechiului Bucureşti, pentru a se obţine posibilitatea de a face un nou oraş, care să nu se raporteze la alte valori ale trecutului, ci doar la el însuşi.”

Giurescu a explicat şi de ce au încercat autorităţile comuniste ştergerea acestui trecut: „Vedeam cum se prăbuşeau acoperişurile, erau numai pereţii goi, ca nişte cranii în care nu mai exista viaţă, era moloz pretutindeni. Vedeai cum propria ta fiinţă se distruge, pentru că orice om are o familie, nişte repere, care când dispar tu rămâi ca o frunză bătută de vânt, care nu mai ştie din ce copac s-a desprins”.

Pe lângă vile boiereşti şi case vechi, modeste, au fost demolate în cartierul Uranus trei biserici: Alba-Postăvari, Spirea Veche şi Izvorul Tămăduirii, iar alte două au fost mutate în altă parte – biserica Schitul Maicilor şi Mihai Vodă. Aceste lăcaşe de cult au fost ascunse, alături de altele care au avut aceeaşi soartă, printre blocuri înghesuite, ca să fie cât mai puţin vizibile.

Asta a fost o altă strategie criminală: mutarea şi ascunderea bisericilor printre blocuri. Multe au avut această soartă, care, deşi tristă, a reprezentat într-un fel răul mai mic, pentru că lăcaşurile există şi acum şi sunt considerate monumente istorice de mare valoare: Sfântul Ilie Rahova (construită în 1745), Domniţa Bălaşa (construită 1751 la cererea fiicei lui Constantin Brâncoveanu), biserica Sfântul Ioan cel Nou şi întregul complex al Mânăstirii Antim (construit în perioada 1713-1715).

Despre mutarea bisericilor, Dinu Giurescu spune doar atât: „E ca şi când se salvează corpul, dar se pierde sufletul.”

 Tot atunci au fost puse la pământ şi alte monumente istorice de mare valoare din cartierul Uranus: Muzeul Militar, vechiul Arsenal, Spitalul Brâncovenesc, clădirea Operetei, stadionul Republicii (construit în stil art deco), Casa Demetriade, Fântâna Lahovary, ansamblul de chilii din jurul Bisericii Schitul Maicilor, ansamblul Mânăstirii Mihai Vodă (unde se aflau Arhivele Naţionale) - fiind mutate doar biserica şi clopotniţa.

Toate documentele din Arhivele Naţionale au fost mutate de soldaţi într-o singură noapte, printr-un ordin emis urgent, astfel încât demolarea clădirii să aibă loc cât mai repede posibil.

„Este un fel de Hiroshima, asta s-a întâmplat cu zona Uranus, a fost un dezastru total, s-a ras totul”, declară Dinu Giurescu, concluzionând astfel ce-a înseamnat „Ceauşima”.

Până în primăvara anului 1984, în zona unde se află acum Parcul Izvor, Casa Poporului, Casa Academiei, Piaţa Constituţiei şi o parte din cartierul 13 septembrie s-a aflat cartierul Uranus, pitoresc situat în vârful Dealului Spirii, lângă vechiul Arsenal.

Pentru cei născuţi după 1989, Casa Poporului şi cartierul impunător din zonă, străzile largi care leagă acum Ghencea de Piaţa Unirii sau Rahova de Izvor par vechi de când lumea.

Dar pentru cei care au trăit aici înainte, clădirile noi, masive, amintesc de distrugerea unui trecut, a unor amintiri frumoase care s-au păstrat în puţinele poze de arhivă care mai există şi pe care unii dintre locuitori le-au făcut publice, numele lor apărând şi în explicaţiile fotografiilor din acest articol.

A existat cândva un cartier – Uranus, cu străzi mici, în pantă, pavate cu piatră cubică şi case vechi, pitoreşti, unele frumoase, altele mai urâte, dar fiecare cu locul ei în istorie. Străzile se numeau: Cazărmii, Brutus,  Bateriilor, Vităneşti, Puţul cu Apă Rece, Vânători, Sapienţei, Apolodor, Meteorilor, Antim, Puişor, Crăiţelor, Aleea Trandafirilor, Militari, Schitul Maicilor, Banul Mihalcea, Meteorilor, Minotaurului, Arionoaia, iar astea sunt doar câteva exemple.

Acum străzile nu mai există, cel puţin nu în forma lor materială. Au dispărut brusc de pe hartă în 1984-1985 şi tot atunci au intrat în istorie, acolo unde vor exista atâta timp cât oamenii vor povesti despre ele, vor scrie şi vor arăta, prin pozele vechi pe care le mai au, prăfuite şi decolorate, cum arăta o bucăţică din trecutul acestui oraş.

Pe lângă vile boiereşti şi case vechi, modeste, au fost demolate în cartierul Uranus trei biserici: Alba-Postăvari, Spirea Veche şi Izvorul Tămăduirii, iar alte două au fost mutate în altă parte – biserica Schitul Maicilor şi Mihai Vodă. Aceste lăcaşe de cult au fost ascunse, alături de altele care au avut aceeaşi soartă, printre blocuri înghesuite, ca să fie cât mai puţin vizibile.

“Până la sfârşitul anilor '70 a existat în Bucureşti un loc extraordinar. Cartierul Uranus. Nu e singurul loc distrus, scos din Bucureşti cu buldozerul şi dinamită. Alte cartiere vechi au fost, de asemenea, demolate şi, probabil, am pierdut odată cu ele ceva ce nu vom mai întâlni vreodată. Doar întâmplarea a hotărât că eu, copil al blocurilor, să cunosc bine cartierul Uranus. Sora mamei mele trăia acolo de mai mult de treizeci de ani, într-un bloc mic, în stil "american", sus, chiar în punctul cel mai înalt al Dealului Spirii. Ceva mai jos, era Arsenalul, un grup de clădiri masive, învăluite într-o solemnitate neterminată. Ceva sentimental, sudic şi mahalagesc, neînsemnat şi cuceritor dormea noaptea peste tot cartierul şi pornea de la cap, dimineaţă, odată cu primii papuci târşâiţi prin curţi. Era Paradisul. Timpul se oprise, în sfârşit, la adăpost de frământările care munceau alte părţi ale oraşului. Străzi înguste, cu piatră lustruită de biciclete vechi, coborau în pantă, coteau deodată că un izvor strâns de munţi şi se întretăiau cu alte străzi în pieţe mici, ascunse sub lumina vreunui felinar cu frunză mereu ruginită. Pe margini, peste pereţii caselor, balustrade lungi de fier curgeau iederă. Oamenii locului se ţineau cu o mâna de ele şi urcau treptele mărunte ale străzii cu priceperea şi cumpătarea şerpaşului. (…)

Pacea acestei lumi mărunte mirosea a vechi şi era bine aşezată. Ea venea de demult, din lumea funcţionarilor mărunţi posesori neaşteptaţi ai unei bune-cuviinţe ce scapă vremurilor noi. Panorama Uranus începea acolo unde se termină înţelegerea şcolară a lui Caragiale. Ea era, probabil, esenţă vechii civilizaţii orăşeneşti a României de care acelaşi Caragiale a ras mult mai puţin decât ne place să credem. O mulţime de oameni modeşti, lumea cartierului Uranus era păstrătoarea unui miracol. Trăind cu pricepere din lefuri mici, aceşti oameni se simţeau răsplătiţi de simplul fapt că trăiau împreună, spunându-şi, negreşit, "Domnul..." şi "Doamna...". Miracolul din Uranus ţinea de o religie fără izvoare scrise. Obişnuinţă cuminte, ordinea spontană a legăturilor între oameni dădeau împreună o formă de viaţă banală şi profund spirituală. Viaţă în Uranus avea conturul blând al unei icoane afumate. Nici o idee radicală, ba chiar nici o idee, n-a tulburat viaţă acestui loc adâncit în propriul echilibru, că într-o superstiţie. Nici o noutate obraznică n-a pătruns cu adevărat în acest loc îndestulat de propria magie. Până în 1982. (…)Demolarea cartierului Uranus a fost o crimă istorică. Am pierdut ceva ce nu se pierde nici în războaie: ştiinţă de a trăi, aşa cum am învăţat-o prin istorie. Problema e că asemenea lucruri nu se pot recupera. Istoria nu poate fi derulată şi trăită în reluare”, scria Traian Ungureanu în Revista 22.