„Dacă Dumnezeu avea ceva de gând cu țara asta, atunci nu mă trimetea pe mine domn!”, spunea Nicolae P. Mavrogheni - domn fanariot. 

Am plecat din casă în minte cu vorbele lui Clemens Brentano despre Viena: ”În nici un oraș nu e atât de ușor să nu faci nimic și să nu te gândești la nimic…”. Și cum nu sunt ”ein Wiener” cred că pot face o mică înlocuire. Cu Clujul. Totuși, fiind în Cluj, poate că e nimerită altă zicere a marelui cărturar. Anume, aceasta:”„Wenn der Versuch, den Zorn, der uns bewegt, beobachtend zu verfolgen, durch Aufhebung des Phänomens unmöglich wird, so kann dagegen ein Zustand früherer Aufregung offenbar keine Störung mehr erleiden. Auch gelingt es wirklich, dem vergangenen psychischen Phänomen so wie einem gegenwärtigen physischen mit Aufmerksamkeit sich zuzuwenden, und es in dieser Weise sozusagen beobachten.”

În traducere:  ”Dacă încercarea de a observa furia care ne stârnește devine imposibilă pentru că fenomenul dispare, este clar că o stare anterioară de excitare nu mai poate fi interferată în acest fel. Și ne putem concentra cu adevărat atenția asupra unui fenomen mental trecut, așa cum putem asupra unui fenomen fizic prezent și, în acest fel, putem, ca să spunem așa, să-l observăm.” 

Poate că un ”fenomen mental trecut” asupra căruia merită să ne concentrăm, fiecare dintre noi, este cel al continuității fanariotismului în România de azi. Un Fanar care nu se schimbă, în noi, și nu dispare niciodată. Dar care, așa cum spune el, este un fenomen prezent. ”Ne tot vin la gură « fanarioţii »,  se spune -, dar ştim atît de puţin despre această lungă epocă de ocupaţie străină din istoria noastră. La şcoală se trece prea repede peste o sută de ani de istorie naţională, ca şi cum atunci nu s-ar fi întîmplat nimic. Sigur că s-au întîmplat... Câte se pot întîmpla într-un secol, dar într-unul unul lipsit de glorie… În manuale stau marii domnitori, cu victoriile lor, dar din turcirea Ţărilor Române, cu deosebire a Valahiei, nu se vede mare lucru. Deşi urmele fanarioţilor se văd bine pe noi şi astăzi”. Deși România pare o țară europeană, oricât ne-am preface imaginând stări, modernități, obiceiuri de viață, comportamente adecvate secolului în care trăim, ceva nu ne iese. Ceva este fals și echivoc, în tot ce încercăm noi să fim. Poate chiar caricatural. Degeaba căutăm acolo unde n-o să găsim niciodată. Sigur, ne e și nouă greață și teamă de lumea nouă, cu tot ce aduce neomarxismul de import: abuzul asupra copiilor, mutilarea emoțională la care se dorește a fi supuși, politicile de afirmare a genului, tranziția genului, mutilarea sexuală a minorilor, dar și altele, de la abolirea proprietății, greendeal, interzicerea banilor cash, etc, etc., Oricum, în ce privește România lucrurile capătă o ”chimie” foarte specială. Văd la televizor puzderie de festivaluri. Cu Daci, Romani, cu gladiatori, mă rog, mai toate evocând epoci cu care România și românul actual nu mai are nici o legătură. O istorie - pe alocuri glorioasă și mândră -,  pe care nu am reușit s-o ”actualizăm”. Dacă ar fi să fim cinstiți cu noi înșine, poporul nostru ar trebui să organizeze doar festivaluri prin care să sărbătorim cu mândrie spiritul Fanarului. Spirit care l-am asezonat și adaptat timpului în care trăim. Ar trebui organizate festivaluri și serbări câmpenești, cu caftane, ișlice și ciubuce, în care să predomine aplecarea noastră spre jaf, abuz, bacșiș peșcheș, corupție, protipendadă, tâlhărie, cămătărie, calicie, lașitate viclenie, bairam,cârdășie taclale, beizadele, lingușeală, geamparale și, multprizatele care au inundat țara, manelele. Și, mai ales ar trebui să scrie doar adevărul despre domniile Fanariote, fără să încerce, așa cum fac mulți istorici, să edulcoreze și chiar să găsească laude pentru acele vremuri cumplite, în care Fanarul, prin Domnii lui spolia fără milă Țările Române. Am tot căutat pe site-uri informații publice despre domniile fanariote. Majoritatea erau mult edulcorate. Foarte greu am găsit o prezentare frustă și rece, pe care o face pe un site de istorie jurnalistul și cercetătorul pasionat de istorie N. Pârlog, care dă cititorului o imagine fără înflorituri a ceeace a însemnat Fanarul pentru noi. Fanarul a adus urgia asupra Valahiei și Moldovei, o dată cu imperiul Otoman și multele și lacomele familii grecești din cartierul Istanbulului de altă dată… Civilizația, ființa națională, caracterul și genetica națională a fost pervertită iremediabil. De acolo își trage seva corupției, a perfidiei politice și, mai ales a trădării. Turcilor nu le păsa cine conduce  bogatele țărișoare vasale atâta timp cât iși primeau banii și bogățiile naturale luate cu de-a sila… Influența lor a devenit între timp atat de mare, încât la apogeu își permiteau chiar să facă legea în administrația Patriarhiei. Istoricii greci sunt de părere că inclusiv ființa națională a Greciei a fost lovită de fanarioți, deoarece deveniseră peste noapte elita unui popor care trăia la rândul său sub crunta asuprire turcească. Grecii acuză pe bună dreptate clasa fanariotă de subordonarea și diluarea identității naționale pentru asigurarea unor interese materiale. Pentru noi românii, la fel ca pentru greci, albanezi, sârbi, bosniaci sau bulgari, fanarioții au întrupat, la propriu, esența corupției, trădarii și perfidiei politice. Răul nu a fost doar acesta. Deoarece au stăpânit îndelungat în țara noastră și în Balcani, au reușit să infesteze comportamental elitele politice naționale ale țărilor pe care le parazitau. Vechea elită conducatoare românească reprezentată de familiile boierești a fost iremediabil afectată, valorile sale etico-tradiționale de tip autentic românesc bazate pe Legea Pamântului și Dreptul Cutumiar țărănesc fiind, la rândul lor, pervertite și influențate de principii străine ființei naționale românești. Datorită acelorași fanarioți, încă din acea perioadă imaginea românilor a fost compromisă în ochii țărilor europene. Semințele răului au fost aruncate atunci, în dezastruoasa și decadenta perioadă fanariotă… Dar ca să facem lumină, trebuie să operăm, în actualitate, niște mici schimbări. Mai întâi, trebuie să înlocuim numele familiilor fanariote cu numele neaoșe, românești ale celor care săpânesc (nu conduc și nu reprezintă decât formal!) acum, România. Apoi trebuiesc înlocuite Fanarul și Înalta poartă Otomană cu alte ”instituții” europene, în fața cărora actualii stăpâni ai României îngenunchează, ca să-și păstreze privilegiile. În rest, totul a rămas neschimbat. Domnitorii proaspăt numiți de Stanbul intrau in țară cu o adevarată suită de rude, creditori, datornici și prieteni, toti aceștia sperând la rândul lor să se căpătuiască pe spinarea populației baștinașe. Veneau ca lăcustele! Numai Mihail Suțu a venit pe tronul Moldovei înconjurat de 80 de rude și 800 de prieteni apropiați. Avem de a face cu o adevărată masură de prevedere luată de fanarioții care se temeau să nu fie trădați de către boierii autohtoni. Așa iau naștere pe meleagurile noastre hidrele protipendatei și camarilei de mai tarziu! Atunci au luat naștere în țara noastră nefastele și rușinoasele tradiții ale nepotismului și cumetriei. Domnitorii fanarioți disperați după putere și menținerea tronului, procedau la împilarea și mărirea numărului impozitelor. Cum clerul și marile familii boierești erau scutite de biruri, dezastrul și jaful se abăteau asupra țăranilor și crescătorilor de animale români. Pentru mai multa siguranță în privința circulării banilor, vipera fanarioăa încredința perceperea dărilor doar propriilor rude… Asemănările cu ceeace trăim azi sunt evidente… Nu trebuie decât un efort minimal să vedem cum otrava Fanarului dăinuie în România de azi. Dacă fanarioții  inventau dări și taxe incredibile, care sfidau pur și simplu simțul realitătii, (Românilor li se cereau taxe pe numărul de copii, pe hainele de pe trup, pe dreptul de a purta pălărie sau căciulă, chiar și pe fumul de pe horn sau numărul de uși si ferestre care îl avea casa), azi, în oglindă, ”fanarioții” români  au ales să lase în continuare firmele străine să se îngrașe pe spatele românilor, spoliind întreaga clasă medie românească: niciun nou impozit aplicat firmelor străine, în schimb triplarea poverii taxelor pentru antreprenorii autohtoni. PNRR-ul, în sine, secretizat și (cred eu), pritocit de neomarxiștii lui Soros în conivență cu marii șefi ai noii ”Porți” de la Bruxelles, duc la distrugerea agriculturii românești, la închiderea și sigilarea resurselor de energie autohtone, bașca ”alimentarea” cu zeci de milioane de euro a diverselor ONG-uri Useriste care, vezi Doamne, vor asigura ”consultanță” României pe parcursul acestui demers. Acest PNRR n-a fost cunoscut de români. Și, probabil nu va fi cunoscut niciodată în totalitate. Mă rog, au fost și maziliri! Dl. Câțu, deși a cotizat peșcheș serios la Uniunea europeană,  și Ursulei Von der Leien, ”cumpărând” de milioane de Euro vaccinuri pe care le-am aruncat la gunoi și împrumutând în numele românilor alte miliarde din care România n-a văzut nici un centimetru de investiții, a fost mazilit dintr-o mișcare. El s-a dus, cu ce a putut aduna în timpul ”domniei” iar românii au rămas cu datoriile… Moravurile au fost și ele influențate, noua generatie de boieri adoptând orbește o subcultură franțuzită, atât de bine ironizată de Vasile Alexandri, în ”Coana Chirița” și ”Chirița în provincie”. Caracterul fanariot nu a disparut deloc…  Azi, Bîrzoienii, Calipsița, și Guliță sunt cei care nu mai știu românește și nu mai pot conversa decât în ”romgleză”. Fiindcă le pute limba noastră. Fiindcă așa e cool. Așa că trebuiesc, - cred eu -, deîndată abandonate sutele de festivaluri pe diverse teme, care se pun în scenă azi în România. Singurul motiv ”cultural-istoric” care trebuiește onorat și sărbătorit este musai să fie Fanarul și fanariotismul. Fanarul care răzbate din cea mai neînsemnată faptă și pînă la cele mai nemaiauzite înfăptuiri ale marii majorități dintre trăitorii în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic. Iar toate aceste mari sărbători, cu toată pompa ar trebui să poarte un singur nume. Cel al unui celebru domn fanariot, pe numele lui Nicolae P. Mavrogheni. Un domnitor ”minunat” de ale cărui fapte s-a preocupat istoricul  G.I. Ionnescu Gion. Nicolae Mavrogheni apare ca domnitor din insula Paros, una dintre Ciclade. ”De aici, Mavrogheni, fiu de pescar, avea sa-si porneasca aventurosul sau destin de pirat al Mediteranei, priceput fiind in ale armelor si pradaciunilor de tot felul”,  devenind domnitor și instalându-se în Bucureștii anului 1786. Ce a urmat? Cum a fost domnia acestui fanariot? Numai citind cartea istoricului menționat, ” Nicolae P. Mavrogheni - o poznă a firii” puteți afla.  Nu e groasă, e chiar subțirică. Dar garantez că după citirea ei nu va mai exista Român care să nu-și dorească un festival, de genul ”Cântării României”, care să se numească de data aceasta, ”Cântarea Fanarului”. Editorialul poate fi văzut AICI