Unii vor un sprijin la bătrâneţe, alţii vor ca numele să le fie dus mai departe sau, pur şi simplu, doresc să ofere afecţiune.

O privire lungă, lumină în ochi şi un zâmbet cald pe faţă. Aceasta este reacţia femeilor tinere, cu sau fără familie, atunci când se află lângă un loc de joacă animat sau trec pe lângă un bebeluş simpatic în cărucior.

Programaţi genetic şi social spre procreare, împinşi de evoluţia fizică, socială şi emoţională, dornici să sudăm o relaţie sau să o facem să evolueze, fiecare, aproape fără excepţie, ajunge la momentul în care spune, cu maximă convingere: „Vreau un copil!”. De regulă asta se întâmplă atunci când simţi că ai atins o oarecare maturitate, că ezitările au devenit certitudini, atunci când simţi că poţi să deosebeşti binele de rău şi te simţi stăpân pe propria viaţă.

Dacă viaţa e frumoasă în doi, cum o fi în trei?

Iulia are 29 de ani, soţul ei 32. S-au căsătorit acum trei ani, iar anul acesta au decis că vor să îşi lărgească familia. „Avem o relaţie solidă şi servicii stabile, aşa că am putea să ne vedem în continuare de viaţa noastră, de vacanţe şi weekenduri, de tabieturile şi răsfăţurile noastre. Dar de ce să rămânem la stadiul acesta când putem evolua? Facem un copil, îi oferim tot ce avem mai bun şi ne schimbăm priorităţile spre binele lui, de dragul lui, chiar dacă asta înseamnă să ne pierdem libertatea. Este ca un schimb de daruri între trei fiinţe”, cântăreşte lucrurile Iulia.

Cuvintele-cheie: a simţi nevoia

Naşterea de copii este un mesaj transmis genetic. Instinctele materne se fac simţite fie că vrem, fie că nu, iar nevoia de a ocroti şi a iubi este adânc înrădăcinată în noi. De aceea, uneori îţi doreşti copii fără vreun argument raţional.

Psihologul Eleonora Şimon spune că dorinţa de a face un copil ţine de atingerea unui stadiu de dezvoltare psihică atunci când cuplul efectiv simte nevoia de a se împlini prin asumarea funcţiei de părinţi. „A simţi nevoia” sunt chiar cuvintele-cheie, spune psihologul, precizând că momentul ideal pentru a face acest pas este când, pe lângă nevoia de împlinire, cuplul este caracterizat de stabilitate, sănătate fizică şi mentală.

Te împlineşte sau îţi răpeşte libertatea?

Dacă pentru unele familii un copil este o dorinţă indiscutabilă, altele stau şi cântăresc bine înainte de a face acest pas.

La cei 30 de ani ai ei şi în ciuda stabilităţii de care se bucură, Mirela nu îşi doreşte încă un copil. „Cunosc cupluri care spun că realizarea lor cea mai mare este copilul. Mie mi-e teamă de o astfel de situaţie. În acest fel, ajungi să-ţi raportezi întreaga viaţă la copil, să trăieşti prin el, să-ţi pui copilul să facă ceea ce n-ai reuşit tu. Iar asta echivalează cu sufocarea copilului. Cred că e nevoie de multă maturitate şi discernământ în creşterea unui copil, iar până nu mă conving că pot şi vreau, nu îmi pot asuma această responsabilitate”, spune Mirela.

Ea este hotărâtă să suporte cu stoicism micile şantaje emoţionale la care o supun mama şi soacra, îngrijorate că rămân fără nepoţi.

MOTIVAŢII Soluţia la criza conjugală

Ce se întâmplă când copilul apare ca „rezolvare” a unei crize conjugale sau din teama de singurătate a femeii?

• „Apariţia unui copil poate apropia şi împlini partenerii aflaţi în impas, atâta timp cât cei doi îşi doresc cu adevărat ca relaţia să meargă”, explică Eleonora Şimon.
• Psihologul atenţionează că în cazul în care unul dintre parteneri se simte „prins” în relaţie doar de dragul copilului, în familie pot surveni tensiunea psihică şi chiar violenţa fizică.
• Mai mult, „partenerul prins în relaţie poate proiecta această nemul ţumire asupra copilului, învinovăţindu-l şi comportându-se neadecvat”, completează psihologul.
• O altă situaţie este abandonul familiei de către unul dintre părinţi, care nu se simte pregătit să facă faţă provocării şi nu are resurse le necesare pentru a fi părinte.