Noua ameninţare nucleară reprezentată de Coreea de Nord nu este rezultatul unui salt tehnologic, ci al unei fabuloase reţele de spioni.

La capătul unei alei din cartierul rezidenţial Kodaira, la periferia oraşului Tokyo, studenţii se grăbesc să intre la cursuri. Nici unul nu vorbeşte japoneza, notează corespondentul Les Echos din capitala niponă. Discută în coreeană în timp ce traversează curtea largă, înconjurată de clădiri vechi din beton de patru etaje.

Pe acoperişul celei mai mari dintre clădiri, litere mari albe pe fond roşu formează în coreeană lozinca: „Trăiască marele nostru conducător Kim Ir Sen”. Bine aţi venit la Korea University, singura universitate din Japonia controlată şi parţial finanţată de Phenian.

Creată în 1956 de un grup de rezidenţi coreeni la începutul secolului XX, după anexarea ţării lor de către Japonia, universitatea, care numără circa 500 de studenţi este arătată în ultimele luni cu degetul de către activişti care o acuză de participarea secretă la dezvoltarea programelor nucleare şi balistice ale regimului lui Kim Jong-un.

„Elevii sunt educaţi aici în spiritul Juche, ideologia regimului nord-coreean, şi trebuie să raporteze naţiunii lor tot ce aceasta are nevoie”, declară Ken Kato, directorul organizaţiei Humar Rights Asia. „Ei au acces la informaţii teoretic interzise de rezoluţiile ONU”, acuză acesta.

Într-o petiţie prezentată comisiei ONU care se ocupă de aplicarea sancţiunilor împotriva Phenianului, organizaţia a cerut deschiderea unei anchete în legătură cu activităţile universităţii şi stoparea cursurilor de fizică nucleară, de chimie şi de inginerie electronică.

Human Rights Asia a întocmit şi o listp cu oamenii de ştiinţă coreeni din Japonia, cei mai mulţi absolvenţi ai Korea University, care acum lucrează la prestigioase institute tehnologice japoneze sau străine, putând astfel strânge informaţii sensibile pentru ţara lor de origine.

„Este o formă de spionaj foarte greu de contracarat”, spune Ken Kato.

În ultimele zeci de ani, Phenianul şi-a răspândit cercetătorii şi studenţii peste tot în lume, mai ales în China, pentru a alimenta cu informaţii eforturile sale militare de a crea o forţă serioasă de descurajare.

„Au avut dintotdeauna acest obiectiv clar de dezvoltare a capacităţii lor nucleare şi a rachetelor balistice intercontinentale”, subliniază fostul diplomat Hitoshi Tanaka, cel care, în anii 2000, a condus negocierile părţii japoneze cu guvernul stalinist de la Phenian.

Dacă ultimele teste nucleare şi cu rachete intercontinentale au şocat opinia publică mondială, ele nu sunt totuşi rezultatul unui salt tehnologic brusc; dimpotrivă, sunt rodul unei munci sistematice, începute încă din anii 1950 şi accelerată după 2011 de Kim Jong-un.

Tânărul dictator este convind că doar capacitatea sa de a realiza o lovitură nucleară asupra Statelor Unite poate împieduca Washingtonul de a-l răsturna de la putere.

Totul a început cu mai bine de 60 de ani în urmă, cu ajutorul Moscovei, „În epoca Războiului Rece, Uniunea Sovietică şi Statele Unite împărtăşeau o parte dintre cunoştinţele şi echipamentele lor din domeniul nuclear şi ţărilor care se aflau sub influenţa lor”, explică Mark Hibbs, de la Carnegie Endowment for International Peace.

Din 1956, Coreea de Nord, epuizată de războiul încheiat în urmă cu trei ani, devine membră a Institutului de Cercetări Nucleare Comune de la Dubna, aproape de Moscova. Inginerii nord-coreeni pleacă să se formeze la marile universităţi sovietice. Iar în 1965, Phenianul primeşte planurile unui prim mic reactor experimentale pe care îl instalează la Yongbyon, devenit ulterior marele centru de experienţe nucleare nord-coreene. Phenianul începe să viseze la bomba atomică.

În faţa refuzului Moscovei de a-i ceda secretele, Phenianul se apropie de China, care detonase prima sa bombă nucleară în 1964. Însă Beijingul nu se arată dispus să împărtăşească forţa sa de descurajare.

De-a lungul anilor 1970, Moscova şi Beijingul vor respinge mai multe cereri ale Phenianului, temându-se de ambiţiile militare ale lui Kim Ir Sen.

Frustrat, regimul nord-coreean decide să accelereze eforturile paralele pentru a fura informaţii tehnologice de peste tot din lume. Savaţii-spioni participă la conferinţele internaţionale, la institutele de cercetări sau la summit-urile Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, la care Coreea de Nord a fost membră între 1974 şi 1994, pentru a intra în mod „nevinovat” în contact cu informaţii preţioase.

„La Viena, în anii 1990, agenţii nord-coreeni s-au apropiat de exemplu de savanţii belgieni ce lucrau la tratarea plutoniului în scopuri comerciale”, îşi aminteşte Mark Hibbs.

În anii 2000, inspectorii internaţionali vor găsi la Yongbyon o uzină de tratare a plutoniului elaborată după modelul belgian.

„Au progresat în această zonă gri într-o epocă în care controalele erau mai puţin stricte şi când neîncrederea era mai puţin intensă”, spune Hibbs.

Pentru a pune mâna pe componentele bombelor şi rachetelor, Coreea de Nord şi-a înmulţit achiziţiile prin intermediul companiilor sale fantomă din China sau din restul Asiei, pentru a evita embargourile.

Coreea de Nord a beneficiat de asemenea, în anii 1990, de sprijinul decisiv al reţelelor pakistaneze ale fizicianului Abdul Kader Khan, care vânduse tehnologii sensibile Iranului şi Libiei.

„Această conexiune  a fost decizivă pentru construirea uzinelor de îmbogăţire a uraniului din Coreea de Nord. Inginerii său au primit astfel centrifugele de care aveau atâta nevoie”, explică Hibbs.

Acest prtogres a permis regimului comunist să realizeze prima sa experienţă nucleară în 2006 şi să creeze ulterior bombe din ce în ce mai complexe şi mai puternice.

Potrivit cercetătorului Mark Fitzpatrick, de la Institutul Internaţional de Studii Strategice, o parte a acestor schimburi ar fi fost organizată chiar de Pakistan care dorea să obţină în loc alte tehnologii.

Astfel, Coreea de Nord ar fi cedat Pakistanului rachete pe care le dezvoltase prin lucrări de retro-inginerie asupra rachetelor ruseşti Scud-B, primite de la Egipt la sfârşitul anilor 1970.

Inginerii nord-coreeni au realizat în anii 1980 o versiune a Scud-C, apoi racheta Nodong, un Scud la scară mai mare, ca şi seria Taepodong, cu o rază de peste 2000 de kilometri.

Concentrându-se asupra motoarelor, Coreea de Nord a ajuns să realizeze puternica rachetă intercontinental Hwasong 14, capabilă să lovească teritoriul continental al Statelor Unite.

Ca şi în cazul bombelor, regimul lui Kim se bazează pe achiziţii prin companii fantomă pentru a dobândi componente ale rachetelor. Analiza resturilor unei „fuzee” nord-coreene descoperite în mare în 2012 a arătat prezenţa unor piese de origine chineză, elveţiană, britanică dar şi americană.