"Un compromis pe care toţi îl făceam", spune actorul.

Artiştii povestesc cum au ajuns să aibă funcţii în consiliile populare doar de ochii lumii. Câţiva actori români au avut funcţii politice în timpul regimului comunist doar de ochii lumii. Chiar dacă erau scutiţi de participarea la şedinţe, puterea se folosea de numele lor pentru a se legitima în faţa românilor. Aşa au ajuns mari actori ca Toma Caragiu, Alexandru Arşinel, Ileana-Stana Ionescu, Draga Olteanu Matei, Rodica Mureşan sau Carmen Stănescu deputaţi în consilii populare de sector sau de municipiu.

„Evenimentul zilei“ şi Miliţia Spirituală continuă serialul despre relaţia dintre unii artişti şi Partidul Comunist Român (PCR) cu o serie de poveşti despre compromisuri: cum au avut acestea loc şi cum s-ar fi putut evita. Joaca de-a funcţia

Deşi consiliile populare reprezentau organele prin care puterea de stat se organiza la nivel local, actori ca Alexandru Arşinel sau Draga Olteanu Matei spun că funcţia era „o joacă“. De multe ori luau parte la această joacă şi fără a fi întrebaţi, susţin ei. Uneori, scopul mergea până la mobilizarea oamenilor să participe la colectarea maculaturii sau a fierului vechi. Odată „aleşi“, actorii puteau să-şi vadă de meserie. Unii „îşi permiteau“ chiar să facă băşcălie pe seama sistemului din care făceau parte.   În 1988, la Grădina Boema, deputatul Alexandru Arşinel rostea celebrul monolog „Mi-e frică“: „Mi-e frică dacă mă trimite cu un coleg în delegaţie şi suntem nevoiţi să dormim în aceeaşi cuşetă. Dacă adorm înaintea lui şi încep să vorbesc în somn? Colegul ăsta al meu a adormit înaintea mea şi ce-a fost la gura lui... mi-e şi frică să vă spun“. Alţi artişti - Radu Beligan, Octavian Cotescu, Dina Cocea sau Silviu Stănculescu - aveau funcţii mai înalte: deputaţi în Marea Adunare Naţională sau membri ai Comitetului Central al PCR. Recrutarea începea, pentru unii, „din timp“: George Mihăiţă, Cristina Stamate, Vasile Muraru sau Rodica Tăpălagă aveau toţi funcţii de membri sau membri supleanţi în conducerea Uniunii Tineretului Comunist. „Regimul avea nevoie de nume cât mai sonore“

De cealaltă parte, artiştii fără funcţie în timpul regimului comunist afirmă că nimeni nu era obligat să accepte o astfel de „misiune“. „Regimul avea nevoie de nume cât mai sonore şi înăuntrul şi în afara instituţiilor, dar mai ales pentru publicul larg. Oamenii «aleşi» ştiau ce trebuie să facă, şi multe din acţiunile lor au adus atingere şi libertăţii oamenilor“, spune Ion Caramitru, unul dintre actorii care n-au ocupat funcţii în regimul trecut şi actual director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

DESTINE

Funcţiile politice, între joacă şi lacrimi

Alexandru Arşinel, Ileana- Stana Ionescu şi Draga Olteanu Matei. Actorii care apar pe liste ca deputaţi în fostele consilii populare îşi amintesc de perioada în care partidul i-a propulsat pe „culmile gloriei proletare“. Funcţia în sine nu era vreo piatră de cotitură pentru cariera lor actoricească, sosesc în grabă dezminţirile, iar astfel de numiri ar trebui privite, spun aceştia, cel mult ca o „joacă“ simbolică, la care se trezeau uneori că iau parte fără să fie întrebaţi. „Mă atenţionau să le trimit cota“

„Funcţia de deputat de sector era un rahat!“, spune Alexandru Arşinel, fost deputat în Consiliul Popular al Sectorului 4. „Nu însemna nimic. Trebuia să aduni fier vechi, cârpe şi ziare. Nu te recompensau cu nimic, nu-ţi măreau salariul. Era doar un semn că ţi se recunoştea ceva“, spune actorul. Pe Alexandru Arşinel, activiştii l-au abordat direct, fără ocolişuri. I-au spus, sec: „Tovarăşul Arşinel, ne-am gândit să fiţi deputat aici, ca oamenii să iasă şi să strângă hârtie“. Actorul nu era nevoit nici să participe la şedinţele de partid, nici să fie activ la vreo întâlnire comunistă.

„Atât doar, mă atenţionau că nu le trimiteam la timp cota de fier vechi sau hârtie. Iar eu mă duceam la cunoştinţele mele care lucrau la fabrici şi-i rugam să-mi dea atâtea kilograme de hârtie, ori cârpe, ori fier vechi, ca să iasă repede la normă“. „Era o joacă“, mai mult simbolică, fără gesturi mari, spune actorul. Partidul evita ca actorii de comedie să recite poezii omagiale sau să ţină cuvântări, pentru că s-ar fi prăpădit audienţa de râs. „Era un compromis pe care toţi îl făceam, ca să mai păcălim, să mai treacă anii, să nu-i vină iar lui Ceauşescu vreo idee prin cap. A trebuit să supravieţuim“. „M-am dus din politeţe“

În 1985, când a aflat că a fost aleasă ca deputat în Consiliul Popular al Municipiului Bucureş ti, actriţa Ileana-Stana Ionescu a izbucnit în plâns. „Nu neapărat fiindcă era împotriva comuniştilor, ci fiindcă avea o respingere totală, organică împotriva acestor activităţi. A avut-o contracandidat pe Olga Delia Mateescu. A fost trecută pe lista de candidaţi, deşi nu-şi dorea, datorită notorietăţii“, susţine soţul actriţei. Şedinţa la care actriţa a fost aleasă s-a ţinut într-o şcoală. A primit funcţia, deşi n-a participat nici la confirmare, nici la şedinţe. „Nu a activat niciodată“, spune soţul actriţei.

O povestire similară are şi Draga Olteanu Matei. Aceasta îşi aminteşte cum s-a trezit deputat de sector, fără să fie măcar membră de partid. „Actorii simpatici erau atraşi ca lumea să mai înghită regimul o perioadă. M-am pomenit propusă deputat. A trebuit să mă duc, măcar din politeţe. Erau acolo o mulţime de activişti. Când mi-a venit rândul, m-am ridicat şi le-am spus «Nu mă votaţi!». Am spus că eu nu pot să le dau butelii, nu pot să le dau nimic, pot doar să-i înveselesc. Totuşi m-am pomenit deputat“, arată Draga Olteanu Matei. În ziua în care trebuia să fie investită în funcţie, actriţa a anunţat că nu poate să vină. I s-a răspuns scurt: „Nu-i nimic tovarăşa, are cine să vină“. (A contribuit Doinel Tronaru)

AVANTAJ

George Mihăiţă: „Am primit o casă“

Vreme de cinci ani, între 1975 şi 1980, George Mihăiţă a fost membru în Comitetul Central (CC) al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). Membrii acestui organ conduceau întreaga activitate a rezervei de cadre a PCR între Congrese, se ocupau de publicaţiile pentru tineret sau de activitatea Biroului de Turism pentru Tineret (BTT) şi alegeau, din rândul membrilor săi, Biroul şi Secretariatul UTC.

„Nu era o obligaţie să devii membru. Trebuiau să fie şi actori acolo, însă doar de formă“, explică Mihă iţă. A ajuns în această structură pentru a putea participa la Festivalul Mondial pentru Tineret de la Havana, spune el. Mărturiseşte, cu o notă de amuzament, că a avut şi un alt avantaj de pe urma funcţiei: „Am primit o casă“. În 1990, Mihăiţă devenea directorul revistei pentru adolescenţi „Salut!“, publicaţie care marca începutul epocii vedetelor pop în România.

CONSECINŢE

Caramitru: „Cei care refuzau compromisul n-au păţit nimic“

Mulţi români şi-l amintesc pe Ion Caramitru în postura de artist-revoluţionar, la Televiziunea Română liberă. Astăzi, acesta susţine că niciunul dintre colegii săi nu era obligat, în vremea comunismului, să facă compromisuri.

„Erau convinşi că acolo le este locul şi-şi serveau interesele cu mare bucurie. Din păcate trebuie să vorbim, în afară de vârfuri, şi de o sumedenie de aşa-zişi artişti, actori sau regizori, care - făcând parte din structurile de partid - înveninau atmosfera de creaţie prin delaţiuni sau atacuri directe la colegi care, vezi Doamne, se îndepărtau de puritatea ideologică a artei. Cazul «Revizorul», de la Teatrul Bulandra, e unul dintre multele de amintit. Cei care refuzau n-au păţit nimic esenţial. Ştiu asta pe propria-mi piele. Mă bucur să reamintesc atitudinea lui George Constantin, care, deşi era secretarul PCR al Teatrului Nottara, refuza veşnic să apară în spectacole omagiale. Sunt multe nume importante în teatrul românesc care au semnat pactul cu diavolul şi nu le-a mers rău!“.

FĂRĂ TEAMĂ

Rebengiuc: „Talentul nu avea cum să ni-l ia nimeni“ Victor Rebengiuc a săvârşit un gest-simbol în zilele Revoluţiei: a dus la televiziune un sul de hârtie igienică şi i-a îndemnat pe cei care se îngrămădeau să ţină discursuri despre democraţie să se şteargă mai întâi la gură. În cartea „Victor Rebengiuc, omul şi actorul“, apărută la Editura Humanitas, el povesteşte cum a refuzat compromisurile sistemului comunist:

„Mi-am asumat riscul de a nu mă înscrie în partidul comunist. Atunci când directorul teatrului îmi spunea să mă alătur alaiului de artişti care aducea «un omagiu conducătorului iubit» în diferite spectacole, eu răspundeam scurt: «Domnule, nu sunt lăutar. Lasă-mă în pace!». Nu-i pot înţelege pe colegii mei care au adus osanale lui Ceauşescu şi i-au compus poezii frumoase, adică au făcut mai mult decât era cazul să facă, numai ca să ajungă directori sau să ocupe alte funcţii importante. Totuşi, unii dintre noi ne-am păstrat coloana vertebrală şi am refuzat să intrăm în jocul acesta murdar. (…) Deci se putea şi altfel! Talentul nu avea cum să ni-l ia nimeni“.