Dacă ar exista o "indulgenţă de cinci secunde" din partea şoferilor, a veni cu bicicleta la muncă ar fi cu adevărat o opţiune în Bucureştiul traficului infernal. Aceasta este concluzia unei curse de 20 de kilometri din sudul până în nordul Bucureştiului, parcursă de un reporter evz.ro într-o dimineaţă de zi lucrătoare.

Bicicleta stă liniştită în spatele gardului şi nu pare supărată când o deranjez: roata îmi cântă vesel atunci când o pun în mişcare. Cred că se gândeşte că mergem în parc, deşi nu-mi amintesc să o fi obişnuit vreodată cu o plimbare aşa matinală. Trebuie să i se fi părut ciudată costumaţia mea: pantaloni lungi, de om serios, unul dintre tricourile de muncă şi rucsacul cu agenda şi aparatul foto. Nu-şi aminteşte să mă fi apropiat vreodată de ea în acest necuviincios, nesportiv fel.  Stau în Bragadiru, e ora 8 dimineaţa şi trebuie să ajung în Pipera pe două roţi. Fac drumul acesta astfel pentru prima dată în cei trei ani şi jumătate de când lucrez aici. Voi traversa Bucureştiul de la sud-vest la nord. Bicicleta nu ştie ce am în cap, dar începe să îşi dea seama când, ajunşi pe Şoseaua Alexandriei, nu facem stânga spre parcul Bragadiru, ci mergem cu toată viteza înainte.

E drum european şi, deşi suntem în localitate, mai nimeni nu respectă 50-ul la oră regulamentar. Îmi dau seama imediat că mai mult de jumătate dintre cei care mă depăşesc nu păstrează cei trei metri de mine. Pe bicicletă, nu sunt demn de luat în seamă. Nici bicicleta nu se simte prea bine, aşa că, simţită, se retrage la marginea drumului, acolo unde asfaltul se pupă cu pământul. Curente în contact: velo şi manelo Dar nici aici, chiar dacă a acceptat să se umple de praf, nu e bine primită. Un şofer de TIR deschide fără milă imensa portieră, iar frâna de faţă îi dă o palmă roţii nesimţite care mergea atât de aproape de monstrul metalic parcat aiurea. Unii te mai şi claxonează, te simţi de parcă ai în spate un alai de nuntă, iar, pe portbagaj, un mire şi o mireasă care se sărută.

Ei bine, cum probabil vă aşteptaţi, nu e aşa. Ci e doar un tip groaznic de grăbit, care vrea să fie sigur că nu îi vei zgâria portiera cu tâmpenia ta pe două roţi, atunci când el te va depăşi la un metru de ghidon. Pe banda doi e o altă maşină, nu poate aştepta cinci secunde ca aceasta să îi elibereze calea. Ce-i drept, cred că aici e şi o particularitate de Ilfov, ca să îi zic aşa. Aici, mulţi tineri cu un sfert de creier, activat atunci când trebuie să ţină minte câteva versuri maneliste, şi-au cumpărat maşini de lux, vânzându-şi terenurile devenite o avere peste noapte.

Şi-au luat permisul la "suprapreţ" şi, în legislaţia lor, scrie că, dacă ai maşină de mare şmecher, dă-l dracu de biciclist, "că se uită şi el să nu dai peste el". Mulţi nu îmi dau prioritate când vin cu maşinile de pe un drum mărginaş, de zici că merg pe o bicicletă invizibilă. Ea se simte deja stânjenită, ca o fată nebăgată în seamă de nimeni la un bal, deşi şi-a pus cea mai frumoasă rochie. Înainte să plec, i-am pus un stop nou pe faţă. Primire grandioasă în oraş

Când intru în oraş e tare aglomerat, e 08:30. Lumea merge la muncă. Dar parcă nu am atâtea probleme, nu sunt atât de atacat cum am fost pe drumul european. Bicicleta se relaxează şi ea, ne uităm amândoi în jur şi vedem că nu suntem singuri. Ne apucă aşa o bucurie că alţi biciclişti pedalează pe lângă noi, încât prindem viteză. Dăm bineţe doamnelor la trecerea de pietoni, care zâmbesc când văd că tocmai noi le lăsăm să treacă. Am intrat pe calea Rahovei, prindem verde după verde, suntem de neoprit.

Un tip cu o basculantă, din spatele nostru, vrea să facă la dreapta, dar aşteaptă să trecem noi de strada cu pricina. El pare a şti, pare a simţi indulgenţa, răbdarea de cinci secunde. Brusc, bicicleta se simte mândră, uită că o strânge lanţul, mă iartă că o ţin pe pinionul cel mic, de viteză. A făcut-o să plângă!

Dar tragedia pândeşte şi noi ne ducem direct spre ea. Un şofer dă să iasă cu spatele dintr-un şir de pe marginea drumului. Când îl văd, la vreo cinci metri în faţa mea, mă gândesc doar la mine. Apăs frâna faţă, bicicleta scoate un ţipăt gâtuit, simt că se stinge sub mine. Şoferul dă în continuare cu spatele, mă atinge, eu mă las pe o parte, descalec în picaj. Ea cade, tija care ţine stopul cel nou se strâmbă. Lumea din spate, din maşini, se uită la mine. Ea plânge, pe umărul nimănui.

"Tu nu te uiţi pe unde mergi cu aia?", se răţoieşte tot el la mine. Vorbind, realizează că e ridicol, dar completează neinspirat: "mă uitam şi eu de maşini, cum să te văd?". Ridic bicicleta, urc pe ea ruşinat, trecem de primul semafor, suim pe un trotuar mai larg, să fim numai noi. Vedem că, la nişte scăriţe, s-au gândit la noi (sau, mai degrabă, la persoanele cu handicap) şi avem o rampă care ne scuteşte de o scurtă despărţire.

Parcă a fost botezul în trafic, că de acum ne merge totul strună. Ajungem liniştiţi la Unirii, ba chiar începem să schimbăm benzi. Lumea la semafor ne face loc, un şofer îşi cere scuze că nu mai poate face nicio manevră ca să ne lase să trecem. Ştiu că o să întârzii, dar las bicicleta să se bucure de momentele astea. O fac din compasiune, sper să nu citească şi ea articolul sau să îi povestească vreo surată informată.

De la Unirii merg spre Universitate, ar trebui să mă bag pe prima bandă din stânga, dar acolo sunt maşinile care ies din pasaj, aşa că descalec şi trec pe la trecerile de pietoni. Văd şi biciclişti care nu-şi văd lungul nasului în situaţia aceasta şi încurcă grozav circulaţia. După botez, ne merge strună Trec de Biserica Armenească, am timp să "admir" absurda clădire care pare a ameninţa lăcaşul de la spate, cu un pistol, şi virez stânga pe Moşilor, apoi găsesc Şoseaua Colentina, intru liniştit pe Doamna Ghica. Găsesc o pistă de biciclete excelentă pe strada Petricani, pe care merg câţiva kilometri buni, pe malul lacului Tei. Pista e întreruptă rar de străzi, intersecţiile astea nu au semafoare şi trebuie să te strecori, dar nu e o problemă uriaşă. Pierzi doar un minut sau două.

Mai am puţin până în Pipera, iar bicicleta calcă cu poftă pe ghindele mici căzute din stejarii care umbresc pista. Când ajungem mă uit la ceas: e 09:40. Aşadar, o oră şi 40 de minute. Cu mijloacele de transport - adică maxi-taxi, tramvai, o staţie pe jos, metrou - ajungeam într-o oră jumătate.

Schimb tricoul, e puţin ud la spate. Mă uit spre bicicleta legată alături de vreo 5-6 altele ca ea. Încă îşi plânge stopul, mai bine nu i-l puneam deloc. Parcă e un copil care a stricat jucăria în aceeaşi zi în care a primit-o. Opt ore are vreme de poveşti cu celelalte biciclete, are timp să afle cum e cu şoferii în Bucureşti. Mie, unul, fizic mi s-a părut în regulă. Periculos a cam fost, la micul accident şi cred că pe drumul european. Sincer, n-aş mai veni la muncă pe şa. Din Bragadiru. Dar dacă aş sta la Obor, să zicem, sau în Ştefan cel Mare, nu aş ezita să mă prezint în faţa ei în fiecare dimineaţă, în haine de muncă.  Blocaţi pe un trotuar generos de pe calea Rahovei. Pe bicicletă, mă pot strecura destul de uşor, dar pentru persoanele în scaun rulant trebuie să fie o mare problemă Nu rataţi mâine, pe evz.ro, în cadrul Campaniei Pe Două Roţi, experienţele câtorva vedete pe bicicletă! CITIŢI ŞI: Evz.ro porneşte campania „Pe două roţi” Cu bicicleta în marele oraş: "Unu m-a luat pe capotă. Dar lumea se obişnuieşte cu noi" Cu bicicleta în trafic, un gest kamikaze? Trebuie schimbat Codul Rutier? Oraşele europene se întrec între ele în Săptămâna Europeană a Mobilităţii Bicicletele şi edilii: "E ceva prea nou şi îi sperie" Activist: Mai întâi trebuie creată infrastructură, bicicliştii ies singuri Cum prindem din urmă bicicleta olandeză Tinereţe fără bătrâneţe pe bicicletă, în fiecare zi Cum îţi alegi bicicleta potrivită