Ori de cîte ori moare o persoană vizibilă care a despărțit puternic apele publice în admirație și dispreț, în apreciere și respingere, apar inevitabil două școli de gîndire care se bat cap în cap, în competiție aprigă pentru mințile și inimile oamenilor muncii.

Unii, sfătoși și superiori și morali și arbitri ai eleganței, care ne recomandă de la înălțimea catedrei lor triste, dar perfecte să fim respectuoși cu morții. Fraza inevitabilă este “despre morți numai de bine”. Mai întotdeauna, aceștia fac parte din tabăra ideologică a mortului.

Și invers, unii justițiari și neiertători, care clamează că moartea unui om nu-l disculpă pe acesta de ceea ce a făcut în viață, iar judecata istoriei nu trebuie să se termine în buza mormîntului.

La fel, aceștia fac de cele mai multe ori parte din tabăra ideologică adversă.

Cel mai recent astfel de exemplu îl reprezintă zilele astea moartea lui Mihai Șora, la înaintata vîrstă de 106 ani.

Encomiasticii zvîrle deja cu vorbe prețioase. E plin spațiul public de aprecieri postume.

Dincolo de banalul “Dumnezeu să-l odihnească”, la care se pricepe toată lumea, vin și exprimările premium. Cele pline de admirație explicită, cu subiect și predicat bine articulate.

Unul, bunăoară, spune despre răposat că “a reprezentat spiritul european de toleranţă şi umanism”. Ah, ce vorbe frumoase, pricepute, necesare. Altul, la fel de prețios, îl face “un blând filosof al cetăţii”. Alte vorbe pline de emoție tristă, dar elegantă. Mulți alții îi ridică în slăvi opera, caracterul, complexitatea intelectuală. Valuri valuri de eulogii și de panegirice și de alte firitiseli post-mortem.

Nici criticii nu se lasă mai prejos. Alte valuri valuri, de data asta fierbinți și pline de furie.

“A fost omul Anei Pauker” este, de departe, cea mai des întîlnită expresie. Simplă, scurtă, penetrantă.

Foarte mulți alții îl acuză de minciună și de impostură. De apartenență la serviciile secrete sovietice, “agent bolșevic”, și mai apoi la nomenklatura comunistă. De propagandă și de cenzură comunistă. De lașitate, de oportunism, de colaboraționism și de implicare în primul guvern cvasi-kaghebist al României post-comuniste.

Alții, în privat, îmi povestesc în mesaje chiar și detalii mult mai jenante pentru caracterul proaspătului răposat. De exemplu, cum tinerele actrițe ale anilor ’70 – ’80 trebuiau să treacă să-l viziteze discret și intim pentru a putea trece prin furcile caudine ale evaluării de partid și de stat. Citez:

“...ca să dai la Teatru (ATF), aveai nevoie de o adeverință / dovadă că activezi într-o organizație culturală, casă de cultură, cerc cultural liceal sau cele sindicale. De cine credeți voi că o parte dintre ele erau girate sau avizate…?

[[de răposat, desemnat de prietenul care mi-a trimis mesajul printr-o serie remarcabilă de expletive crîncene și de nereprodus]].

Și primeai doar trecând pe la “filozoful” și “omul moral”.”

Închei citatul. Se subînțelege cum treceai și ce trebuia să practici pentru a obține aviz favorabil. Săracele fete. Actrițe, deci consumabile. Comunism, comunism, dar oamenii rămîn oameni în orice regim. Ochii văd, deontologul cere. Fetele oferă, că n-au ce face.

Nu mai spun de tîrzia utilitate a domnului Șora în propaganda tefelisto-useristo-rezistento-globalistă. De felul în care, la peste 100 de ani, a girat cu poziția sa și cu vîrsta sa un curent politic considerat de mulți drept agresiv și anti-românesc.

Șora a fost, cu siguranță, un om contestat. Unii îl ridică în slăvi. Alții îl tăvălesc cu încrîncenare.

Și, mai ales, cu multe multe detalii foarte punctuale și foarte documentate privind apartenența sa la aparatul de represiune comunist: Partidul Comunist Francez, episodul expulzării din Franța, relațiile cu NKVD, prim secretar de presă MAE, conțopist comunist, ministrul educației în guvernul Roman. Și cu multe acronime puternice: CC al PCR, CNSAS, DSS, CIE, DIE, SIE, MAE, MEN.

Unii îi apreciază implicarea în patima sorosisto-globalistă. Alții nu vor nici să uite, nici să-i ierte “mizeriile comuniste”.

Nu l-am întîlnit niciodată pe distinsul răposat Șora. Nu i-am citit vreo lucrare. Știu despre el doar ce știți și voi. Doar decît. Opinia publică, draga de ea. Stereotipuri, vehemențe, tabere încrîncentate. Se dădea cu metroul. Tefeliza la peste 100 de ani. Îi plăcea în față la Antipa. A fost folosit pe post de venerabil deontolog proptit în geam la metrou și în față la girafă. A schimbat niște regimuri ca pe ciorapi. Și a profitat de toate.

Mare lucru. Parc-ar fi fost singurul...

Dincolo de patima Șora, însă, mai este o patimă la fel de puternică despre care trebuie neapărat să vorbim. O patimă chiar și mai importantă decît lupta ideatică din jurul cadavrului proaspătului răposat.

E vorba de șulfăreala vicleană a celor care se cocoață pe un piedestal de prestigiu și de moralitate pentru a arunca cu verdicte vituperante asupra “păcătoșilor”. Asupra celor care îndrăznesc să rupă lanțul de ipocrizie și să spună lucrurilor pe nume: mortul, așa cum e el mort, a fost totuși un personaj al Vechiului Regim, cu multe bube în cap.

Să-l luăm, bunăoară, pe paragonul de virtute deontologică Teodor Baconschi.

Mare om, mare caracter. Aspru personaj. Trist, dar abătut. Sever, dar intelectual. Unul din robespierrenii de serviciu / servicii ai regimului de tristă amintire Macovei / Băsescu.

Da, ați ghicit bine. Chiar acel Baconschi cu incidentul miilor de voturi pe minut de la Paris, din 2009. Unul din instrumentele de bază ale construcției instituționale cvasi-civile din jurul reprobabilului Băsescu.

La moartea lui Șora, Baconschi nu scapă prilejul să facă din nou pe deontologul superior. Aspru, dar sever. Trist, dar intelectual. Cum a murit Șora, cum și-a tras pe el iute-iute roba de judecător din păr de înger și a început să clameze public (citez de pe pagina sa de Facebook):

“Dacă un om trecut din această lume nu mi-a plăcut personal – sau mi s-a părut că răul a rămas predominant în biografia lui – am preferat să nu scriu despre el. Despre cei plecați – cu care nu m-am suprapus întrutotul, dar care au realizat, evident și obiectiv, fapte culturale și civice de seamă – am scris fără ezitări și fără meschinărie. Cred că aceste două situări corespund adevărului și bunului simț.

Prin urmare, nu pot fi decît scîrbit de numeroșii compatrioți ideologizați pînă la orbire care-l insultă postum pe Mihai Șora.

Găsim aici nu doar o dovadă de proastă creștere și educație precară, ci și un trist exemplu de tîmpire prin fanatizare. După ce te-ai lăsat dezumanizat de niște lozinci, nu mai ai calitatea morală să-ți judeci semenii.”

Închei citatul.

Aha. Vai, cîtă glagorie. Vai, ce vorbe necesare. Ați înțeles? Distinsul deontolog Baconschi are dreptul, de la înălțimea semizeiască a piedestalului pe care a fost cocoțat de mașinăria ideologică băsesciană, să clameze că deține monopolul asupra adevărului și bunului simț.

O tehnică des întîlnită în tribul deontologilor băsescieni. Virtue signaling. Shaming. Elemente de bază din instrumentarul iezuito-sorosist.

Mai mult, distinsul domn Baconschi, slăvit fie-i numele său de ministru necesar, își permite de asemenea să fie scîrbit precum un semizeu în suferință de “compatrioții” săi “ideologizați pînă la orbire”.

Și, cherry on the top, bomboana de pe coliva patapivieciană, ca să fie purtarea semizeiească tristă și indignată pînă la capăt, îi mai și face pe alții pur și simplu tîmpiți (“tîmpire prin fanatizare”) și dezumanizați.

Buuun. Se pricepe la cuvinte domnul Baconschi. Un semizeu moral, trist și abătut.

Da, așa e. Se pricepe la cuvinte. Dar nu și la consecvență.

De ce? Simplu. Hai să dăm timpul înapoi, pînă în 2015. Hai să vă arăt ditamai exemplul de proastă creștere și de educație precară, de tîmpire și de fanatizare și de dezumanizare și de lipsă de bun simț. De critică a unui proaspăt mort prin decedare, persoană publică puternic contestată.

Fiți atenți aici. 14 septembrie 2015. Citez din nou, tot de pe Facebookul distinsului deontolog aspru, dar sever Teodor Baconshi:

“Să nu vă mire că vor exista voci care-l vor plînge sincer pe Vadim Tudor. Sunt oameni care au fost de acord cu antisemitismul și naționalismul xenofob, cu tocarea calomnioasă a elitei intelectuale anticomuniste, pro-democrate și pro-occidentale, cu minciuna neo-ceaușistă și damfurile voievodale în rime simple, pe înțelesul oricărui creier care și-a pierdut circumvoluțiunile...“

Închei citatul. Ce s-a întîmplat pe 14 septembrie 2015? Simplu. Tocmai murise Vadim.

Și ce se întîmpla în ziua în care tocmai murise Vadim? Păi nici nu i se răcise bine hoitul, că distinsul deontolog aspru, dar sever Baconschi și începuse să țopăie prin afurisire pe cadavrul acestuia.

Vadim adversar al elitei intelectuale anticomuniste? Da, așa este. Foarte probabil corect. Da, dar să spunem pînă la capăt, domnu’ Baconschi. La fel de adversar precum Șora, un nomenklaturist dovedit cu acte, care a contribut plenar, a pus umărul la propășirea, cum ar fi zis tovarășii săi în ditamai limbajul de lemn.

Nu văd nici o diferență în fața istoriei între nomenklaturistul Vadim și nomenklaturistul Șora. Doar că pe Vadim domnul Baconschi îl bălăcărea proaspăt decedat, fix în ziua morții sale. Pe cînd lui Șora tocmai i-a luat apărarea, tot în ziua morții sale. La aproape opt ani diferență.

Asemănările continuă. Ipocrizia și fățărnicia și meschinăria și dubla măsură.

Expresia “minciuna neo-ceaușiștă” i se potrivește în egală măsură și lui Vadim, și lui Șora. Ambii, niște instrumente ale propagandei comuniste. Însă pentru primul domnul Baconschi este ciumă, pentru cel de-al doilea mumă.

De ce? Eheee. Acuma și voi. Puneți întrebări de-astea tîmpite. Simplu. Tabere diferite. Finalități și fidelități instituționale diferite.

Cum zicea domnul Baconschi în februarie 2023, adică zilele astea?

“Găsim aici nu doar o dovadă de proastă creștere și educație precară, ci și un trist exemplu de tîmpire prin fanatizare.”

Niște cuvinte care i se potrivesc exemplar domnului Baconschi. Proastă creștere. Tîmpire prin fanatizare. Parcă s-ar fi uitat în oglindă, distinsul domn Baconschi, atunci cînd beștelea în 2023 ceea ce făcea cu entuziasm în 2015.

Dacă tăcea, deontolog consecvent rămînea.

Acuma, și noi. Ne băgăm în chestii de-astea. Ne mai încurcăm în amănunte de-astea inutile. În detalii morale. Ipocrizie. Instrumentalizare a prestigiului și a discursului valorizant. Unitățile de tancuri intelectuale care sînt constituite pentru a călca în șenilele lor retorice adversarii politici.

Nu are rost să facem astfel de analize semantice și morale. Detaliile încurcă. Trebuie să gîndim în tușe groase, necesare. Totul pentru front. Totul pentru victorie. Slava. Despre morți, numai de bine.

Da, dar cu o precizare necesară, care vorbește depre meschinărie, despre tîmpire prin fanatizare și mai ales despre deontologia premium. Despre morți, numai de bine. Dar doar despre morții noștri.

Pe ceilalți, dă-i naibii. Nu sînt ai noștri. Să-i călcăm deci cu entuziasm în picioare. Să nu le rămînă nici numele, nici mormîntul nemînjite de deontologie. Damnatio memoriae. Hai, domnu’ Baconschi, hai că știți istorie. Dacă o făceau romanii, de ce să n-o practicați și Dvs? Dacă trebe, trebe.

Deci, domnu’ Baconschi, ca să concluzionăm aceste vorbe despre bun simț și despre tîmpire prin fanatizare. O întrebare simplă: vă place nomenklatura? Eheee. Vă place. Vă place... Ce vă mai place. Dar nu orice nomenklatură. Doar nomenklatura voastră.

Beți încet, căci conține deontologie pe bază de dublă măsură. Parc-ar fi prima dată...

Ghinion.