Dan Andonic, proprietarul EvZ, alături de alți temerari ai brandului, redactorul șef Simona Ionescu, Mirel Curea, prim redactor șef-adjunct, și Virgil Munteanu, director executiv, au primit cu brațele deschise, la aniversarea celor 27 de ani de existență a ziarului, pe toți cei care au făcut parte din echipa de aur a EVZ, la o petrecere aniversară presărată cu amintiri prețioase. Peste 100 de jurnaliști cu ștaif, răsfi rați acum în toată media, dar și în alte domenii, au venit să cinstească această reușită onorabilă a presei, încă deranjantă pentru servicii, să cinstească vremurile în care făceau parte din „bijuteria” presei românești, punându-și semnătura pe pagina de ziar, și să fi e alături de actualii bulinari, care le continuă munca și duc simbolul presei libere mai departe

 

Fondatorul Ion Cristoiu. Dezvăluiri, în premieră, despre cum a luat naștere Evenimentul zilei, cel mai puternic ziar românesc

 

Omul care a adus presa, cu adevărat, în România postdecembristă, a rememorat zilele de foc din 1992 când pregătea apariția primului număr al cotidianului. Redacția EvZ era o adevărată armată de oameni, care intra și ieșea din Casa Presei, cu agende în mânăși informații proaspete, pregătite să ia drumul tiparului. De departe, pentru cei care au fost piese ale acestui mecanism jurnalistic, în frunte cu cel care l-a format, a fost cea mai frumoasă etapă a vieții lor.

– La mulți ani cu ocazia împlinirii a 27 de ani de la apariția primului număr Evenimentul Zilei! Cum a luat naștere acest ziar?

– Ion Cristoiu: – Amintirea cea mai puternică este legată de șovăiala mea de jumătate de an de a face un cotidian. Domnul Mihai Cîrciog, care avea un fler deosebit în materie de comerț cu presa, deci de capitalism al presei, susținea că eu trebuie să fac un cotidian – făcusem până atunci doar săptămânale de succes – Zig-Zag și lucram la Expres Magazin, care vindea vreo 600 de mii de exemplare. Acceptul de a face EvZ a fost cu inima îndoită, mă temeam. Știam ce înseamnă un cotidian în materie de efort față de un săptămânal. (…) Un cotidian, credeam și atunci și cred și acum, te obligă la reacții prompte, la materiale scurte axate pe informații.

– Cum ați trăit momentele de glorie, când vânzările au trecut de 1 milion de exemplare vândute pe zi?

– Eu nu am trăit niciodată sentimentul de glorie în toată activitatea mea de jurnalist, începută în decembrie, 1977. EvZ este o creație a mea, nu doar l-am condus ca și director. Eu am ales titlurile, caracterul, redacția, orientarea cotidianului. Totodată, nu am trăit succesul, deoarece am fost în permanentă neliniște. Sau, dacă l-am trăit, l-am trăit cu spaima că ar putea să treacă și că ar putea să scadă tirajul.

 – Cum percepeți succesul continuu al EVZ, dar și cum vedeți presa în general, în zilele noastre?

– Succesul ziarului Evenimentul Zilei s-a datorat faptului că s-a ocupat cu precădere de obținerea de informații diversificate, ieșite din comun. Prostia presei de astăzi este că se concentrează pe informațiile pe care le livrează autoritățile. Ziaristul este spion, trebuie să publice ceea ce autoritățile ascund. De exemplu, cei care au lucrat cu mine în redacție știu că o știre oficială nu am considerat-o niciodată o știre. I-am spus „cap de știre”. Întotdeauna am căutat să aflăm ce se ascunde în spatele acelui comunicat oficial. Cred că, din acest punct de vedere, Evenimentul zilei rămâne un exemplu, și ar trebui studiat la școlile de jurnalism, pentru cultivarea cu precădere a informației.

– Vă referiți cumva și la noul jurnalist-activist?

– Eu cred că noțiunea de jurnalist activist e un fel de… varză de oaie! Jurnalistul activist care iese în stradă… E o prostie! Jurnalistul nu are emoții! Asta e principala lui caracteristică. Mereu spun că jurnalistul transmite apocalipsa și apoi dispare. Apropo de asta, am o replică pe care adesea am spus-o: dacă un jurnalist se trezește din morți, dacă e un jurnalist adevărat, mai întâi sună la redacție și anunță „Breaking news! Am înviat!” și abia apoi sună acasă, la familie. Asta e principalul lucru pe care îl face un jurnalist, dă informația imediat, la cald! Jurnalismul activist omoară presa pentru că a înlocuit informația cu informația tendențioasă, cu cea însoțită de comentariu sau cu informația ciuntită. Sigur, când ești la o anumită vârstă ai tentația să spui că pe vremea ta era altfel. Eu nu mă înșel, ceea ce a fost în anii , 90, și anume o pasiune și o mândrie de a fi gazetar, a dispărut (…) Aud prin redacții cum unii jurnaliști întreabă de program! Un jurnalist nu are program! Jurnalistul nu e un simplu salariat, el tre buie să afle informații la orice oră din zi. Cum am zis, vine apocalipsa și el spune că nu dă știrea pentru că e în afara programului.

– Credeți în moartea presei scrise?

– Nu, nu cred. Presa cotidiană poate supraviețui prin cultivarea a altceva decât a știrii oficiale. Cotidianul print poate să facă ceea ce nu pot face televiziunile de știri: informații în premieră, dezvăluiri și adâncirea unui subiect. Așadar, nu cred în moartea presei scrise. Moartea ei poate să se tragă doar dacă nu ai talent ca ziarist. Mai mult, un element important: există o arhivă și dacă aș conduce un cotidian sau o publicație aș fi foarte atent. Ori de câte ori e un eveniment social, politic, eu caut cu disperare date suplimentare despre el. Ori ziarele care au arhivă ar putea să lumineze cititorul nu prin comentarii, ci prin relatarea trecutului, prin bilanțul evenimentelor asemănătoare. Asta ne lămurește că nimic nu e nou sub soare, nici măcar în postdecembrism, că tot ce se întâmplă acum pare ieșit din comun, dar, de fapt, e o repetare a unor lucruri care păreau ieșite din comun și acum 10-20 de ani.

– Vă amintiți de o dezvăluire importantă făcută în paginile ziarului pe care îl conduceați?

– Da, o dezvăluire care mie îmi rămâne în memorie, nu doar prin importanța dezvăluirii, ci și prin felul în care a fost făcută. Este vorba despre publicarea dosarului de securitate a lui Virgil Măgureanu. El era directorului SRI, iar noi eram în război. Normal, orice ziar care se respectă e în război cu serviciile secrete, asta e menirea presei! Altfel, serviciile secrete o pun imediatr în lanț. Nu eram în relații cu domnul Virgil Măgureanu decât oficiale. Eu eram plecat în acel weekend și îl lăsasem pe regretatul Gică Voicu, care era redactor șef, la comandă. M-a sunat Virgil Măgureanu, pe acele telefoane mobile rudimentare pe care le aveam – Evenimentul Zilei mereu a excelat în materie de tehnologie de presă – și mi-a spus că are dosarul. I l-am recomandat pe Gică Voicu și s-au întâlnit într-o parcare. Deci, nu noi l-am smuls, el a apelat la noi, deși avea relații la alte ziare. A fost o mare lecție de presă, pentru că a apelat la un ziar de mare tiraj, chiar dacă era adversar, în defavoarea ziarelor mai mici, prietene. Această lecție este valabilă și în ziua de azi.

 – Cum percepeți ziarul după 27 de ani?

– Îl văd ca pe o mare victorie a presei românești. Sunt uluit de faptul că nimeni din autoritatea postdecembristă sau din autoritatea actuală, președinte, premier, nu trimit la aniversările EVZ o scrisoare sau un comunicat, în care să consemneze că EVZ este singurul ziar care apare, și acum, ca proprietate privată. Normal ar fi ca sărbătorile EvZ să fie aniversările nu doar ale întregii prese, dar și ale democrației românești.

– Aveți un mesaj pentru cititorii EVZ?

– Mesajul meu pentru cititorii EvZ este că eu colaborez zi de zi cu această publicație și asta arată că am o mare încredere în ziar, că îl respect. Faptul că eu încă sunt colaborator al ziarului, printr-un editorial, arată că nu mi-e rușine cu acest ziar, dimpotrivă, cititorii EVZ sunt și cititorii mei. Mesajul meu este să aibă încredere în ziar, indiferent ce schimbări de regim se fac, ce cutremure politice sunt, EvZ este una dintre puținele edificii ale democrației care nu se dărâmă! Ziarul Evenimentul zilei rămâne în picioare.