Evenimentul Zilei > Actualitate > EUTANASIE SAU O VIAŢĂ PUTREDĂ? Hai să ne chinuim cât putem viitorii noştri morţi!
EUTANASIE SAU O VIAŢĂ PUTREDĂ? Hai să ne chinuim cât putem viitorii noştri morţi!

EUTANASIE SAU O VIAŢĂ PUTREDĂ? Hai să ne chinuim cât putem viitorii noştri morţi!

Nu există om, în România, să nu fi înţeles, din timp, noţiunea de a muri. Indiferent de credinţă, afiliere religioasă, indiferent de forma de educaţie primită, una dintre valorile fundamentale ale omului rămâne cultul, respectul sacru, pentru morţi.

Privim moartea cu frică atavică. Freud vorbeşte chiar de o viaţă psihică a omului între Eros – pasiune, libidou – şi Thanatos – extincţie, moarte, anihilare – şi căutăm dincolo de anumite graniţe să ne stăvilim moartea. Unele gesturi sunt printre cele mai simple, de la spălatul pe dinţi, la igiena mâinilor. Altele presupun un act medical susţinut, cum ar fi operaţia de apendicită. Apărăm viaţa! Medicina protejează viaţa.
Felul în care protejăm viaţa este, de cele mai multe ori, prin lupta susţinută de a o păstra, de a o continua. Sunt costuri. Uneori, ca să trăieşti, chirurgul trebuie să îţi taie o mână sau un picior. Se poate trăi şi într-un scaun cu rotile. Fără vreo îndoială morală, când cel drag stă la graniţa dintre lumi spunem medicului: „Faceţi tot ce e nevoie, domnu’ doctor!”. Şi medicul face. Viaţa, indiferent de cost, trebuie să continue.
Perpetuarea speciei prin moarte
Calitativ, „a fi”, „fiinţarea” stau definite prin absenţa morţii. Inima bate, vasele pulsează, plămânii respiră. Etic, însă, umanist privind problema, viaţa e mai mult decât suma funcţiilor vitale. Viaţă înseamnă prezenţa individului, a persoanei, a acelui „cineva” care are un nume, are dorinţe, aspiraţii, dureri, neîmpliniri, vise şi o biografie personală. Cronos-ul fiecăruia coincide cu apariţia lui în fapt, nu în idee. Conştiinţa de sine apare ulterior timpului naşterii noastre şi, cu siguranţă, ia sfârşit în sedare profundă or moarte.
„N-am stat niciodată să mă gândesc până de curând de ce, când începe o nouă poveste şi copilul nou născut îşi ţipă triumfal venirea, îi dorim o viaţă bună. În fapt, nu de trăit ne e nouă, oamenilor, frică şi negru şi incert, noi în murit ne găsim desfacerea. Or în momentul acela, rarissim, moartea dispare din conştiinţă, pentru că viaţa tocmai s-a perpetuat. Noul născut e, o perioadă de timp, în mintea celor ce-l privesc, nemuritor, pe cît e de inconştient de Sine”, spune doctorul Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din Capitală.
Mai există moarte bună?
Cică, moartea bună înseamnă undeva, departe, bătrân, la fine, dornic chiar de-a dispărea, fără durere, fără întârziere, la fel de uşoară moartea ca suflul, care este pneuma, suflet, la final. Oare cît de des se întâmplă aşa?
„Raportul de anul trecut al Societăţii Regale Canadiene arată că, surprinzător, deznodămîntul majorităţii vieţilor canadienilor, aproape unu din doi, este să moară înconjuraţi de cei dragi, acasă or în spital, la finele vieţii care este dincolo de bătrîneţea cea bătrână sau foarte bătrână. Pe de altă parte, doi din trei canadieni vor muri în spital, doar unu din trei în altă parte! Raportul menţionează că situaţiile care cheamă la o judecată morală despre eutanasie sau calitate în moarte reprezintă o minoritate de puţin peste 10%, sau o non-problemă ar spune cineva. Am rămas mirat. Canada are o populaţie sensibil mai mare decît a României. Anual mor câteva sute de mii de oameni, unu din zece înseamnă câteva zeci mii de oameni care n-au parte de acel sfârşit idilic al vieţii, eterenul vis, odihna veşnică, somnul de veci. Nu. Pentru ei muritul e scrâşnet din dinţi, suferinţă, durere, agonie şi multă, multă umilinţă. Dar România?”, se întreabă, pe bună dreptate psihiatrul.
Cine şi cu ce tratează demnitatea umană?
Câţi oameni mor, demn, în România? Câţi repede? Câţi – în schimb – au la sfârşit de viaţă un deznodămînt amar, în mizerie, în animalism, în propriile excremente, când o soră le administrează mâncare cu siringa pe sonda naso-gastrică?
„Ce le oferă medicina modernă? Nu familiilor lor, nu oamenilor care-i iubesc şi, absurd de multe ori, le doresc o viaţă cât mai îndelungată la capătul unui tub, sa-i ştie ei acolo, nu contează că dezumanizaţi, simple carcase putrezinde, dar vii. Religia spune altceva, religia spune că nu suntem stăpânii corpurilor, sau sufletelor noatre, suntem chiriaşi grăbiţi ai Cadoului Divin pe care, dacă-l spurcăm, vom plăti pe lumea cealaltă. Dar stă Dumnezeu la capătul unei sonde Foley când urcă bacteriile pe ea către o nouă infecţie urinară? Mai e Dumnezeu în creierul făcut arşice de infarcte când mintea omului rămâne doar o umbra instinctuală pe care-o ascundem, cumsecade, în cămine de bătrâni?„, te înfioară, cinic, dar corect, dr. Diaconu.
Urlă unul, sau altul, despre Holocaustul vârstnicilor în timp ce le mai dăm o bundiţă şi-un flanel şi-un pumn de medicamente care să le susţină inimi, ficaţi şi rinichi. Organe incapabile să se mai autosusţină.
Păcatul medicinei moderne
Să vorbeşti de eutanasie e obligatoriu! Să discuţi de medicină paleativă! Să instruieşti omul ca, din vreme, să decidă pentru el ce va vrea la finele vieţii.
„Câţi în România fac vreodată instrucţiuni de resuscitare în avans? Câţi îşi fac testamentul? Pe de altă parte, de câte ori s-a întâmplat să vină medicul să zică: Doamnă, luaţi-l acasă! şi apoi să plece, liniştit, conştient sau nu că şi asta e tot o formă – deghizată – de eutanasie!?”, deschide psihoterapeutul Cutia Pandorei. Adică nu-i tai „curentul” tu, medic, în spital, să nu te bată Dumnezeu şi, Doamne feri, să mai intri şi la puşcărie. Trimiţi muribundul acasă unde, până să se ducă la cele veşnice, le mai amărăşte viaţa şi celor care îl îngrijesc.
Dacă spui că „aparţinătorii” şi l-ar dori mort, dar liniştit, că nu-l mai suportă în halul în care l-a adus boala îţi sar toţi habotnicii în cap. Iar ele, rudele, n-ar recunoaşte în ruptu’ capului. Dar, după ce l-au văzut pe năsălie îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu l-a mai chinuit pe răposat. De fapt, se gândesc un pic mai mult şi la liniştea lor.
Ducem lipsă de limbaj, ducem lipsă de educaţie şi de timp. Credinţa nu e suficientă, exemplul cu Iov nu mai îndestulează în al douăzecişiunulea secol. Medicina a ajuns să comită păcatul isteric de-a trata oameni până la punctul la care nu-i mai lasă să moară altfel decât la grămadă. Linii pe un monitor într-un salon de terapie intensivă.