Pe blogul său, ziarista Dollores Benezic vrea sa rezolve dilema acestei zile de duminică.

„Votezi cu inima în primul tur sau cu candidatul care are mai multe șanse să-l bată în turul doi pe ăla care te enervează mai mult?

Văd că suntem tot mai mulți turmentați de dilema asta în campania prezidențială și am zis că nu strică să scriu și versiunea mea, chiar dacă ea nu clarifică nimic, ci doar adaugă la nehotărârea generală a electoratului – cel puțin ăla în care mă învârt eu.  Poate că voi reciti vreodată ce simt acum și o să mă amuz de cât de naivă eram că luam în serios și alegerile astea, așa cum le-am luat pe toate în ultimii 30 de ani. Până la urmă blogul ăsta, pe care scriu tot mai rar, avea/are acest rol, de jurnal semi-personal, memorie într-o viață cotidiană tot mai orientată către un alzheimer glorios.

Indecizia mea se datorează faptului că în campania asta au intrat mai mulți candidați relativ votabili, dar în același timp niciunul de votat cu inima toată sau măcar fără ezitări, așa cum votam, maică, în tinerețile noastre revoluționare. Și mă refer aici la epoca Băsescu, în care n-am avut niciun moment oscilațiile și mofturile de acum. Probabil eram mai tânără și mai ușor impresionabilă.

Oricum, până acum alegerea președintelui mi s-a părut relativ ușoară, nu mi-a pus deloc atâtea probleme probabilistice ca acum. L-am votat pe Iliescu pentru că atât știam atunci, pe Constantinescu când a trebuit și pe Băsescu din convingere, apoi pe Iohannis, că deh, nu era să votez PSD. Niciodată nu m-a găsit, totuși, ziua alegerilor atât de indecisă ca azi.

Când a început înscrierea în cursa electorală știam doar că nu vreau să votez cu Barna și că cel mai probabil voi sfârși în turul doi votându-l pe Iohannis ca pe o apă sfințită (nici nu ajută, dar nici nu dăunează). Am avut un moment de ușurare când am aflat că Teodor Paleologu candidează. Mi se părea de departe cel mai miezos dintre candidați, chiar dacă la început l-am privit cu un amestec de amuzament și milă, de parcă și-ar fi dorit cu tot dinadinsul să nu-l voteze nimeni.

Paleologu își începuse campania cu o scrisoare către taică-su, plină de personaje mitologice și cuvinte pe care trebuie să le cauți în dex ca să le pricepi sensul, un caz școală despre cum n-ar trebui să comunici într-o campanie electorală în care trebuie să fii orice numai elitist nu. Dar pe mine exact atitudinea asta sinucigașă m-a atras – ce vreți, femeie! – așa că l-am urmărit cu interes în toate aparițiile din campanie.

(La momentul ăla, singurul lucru pe care-l aveam în cap despre Paleologu era o amintire din 2009, când era ministru al culturii, și când declarase că ar trebui să ne gândim dacă mai dăm mulți bani pe construcția de biserici, exasperat că bugetul culturii era grevat atunci și de culte. Ulterior cultele au fost trecute, ca secretariat de stat autonom, direct în subordinea primului ministru, că nu suporta Preafericitul să fie la mâna unui ministru capricios al culturii.

Această declarație obraznică la adresa bisericii strămoșești fusese la vremea aia un gest de sinucidere politică, o îndrăzneală pe care nu o avusese nici măcar întâiul liber cugetător al țării, Ion Iliescu. Iar pentru curajul ăsta eu l-am admirat. După aia nu i-am mai urmărit parcursul.)

În campania asta am urmărit în mod special prestațiile candidaților: Paleologu, Kelemen, Barna. L-aș fi urmărit și pe Iohannis, dacă ar fi avut vreuna. La RFI și Hotnews, care au avut aproape zi de zi interviuri cu candidații, i-am văzut pe cei trei, dar și pe Diaconu, Cataramă, John Banu și Popescu. Dintre toți mi-au plăcut, de departe, Paleologu și Kelemen, mai ales pentru fair-play-ul de care au dat dovadă pe tot parcursul campaniei, fiind singurii care au acceptat de câteva ori să participe la dezbateri. În privința asta Barna se crampona de Iohannis și Dăncilă, refuzând să participe la dezbateri cu cei pe care-i considera sub el ca șanse. O atitudine de rahat în condițiile în care nu pleca nici el de la procente mari în sondaje. Dar, mă rog, poate nu înțeleg eu exact care e treaba asta cu dezbaterile, de fug toți de ele ca dracu de tămâie.

Nu pot să zic că am fost de acord 100% cu ce spuneau Paleologu sau Kelemen în aparițiile lor, dar asta cred că e normal, la cât de liber schimbiști suntem cu toții în țara asta, alegători sau candidați. În plus nu discut aici despre doctrine (eu mai degrabă aș fi de centru) și nici despre păcatele unora în viețile lor politice anterioare, ci strict despre prestațiile umane, dialectice și de caracter din întrecerea asta.

Cu programele electorale, dacă ai răbdarea să le citești, poți rezona sau nu, dar oricum nu e ca și când am fi în pericol să le și pună cineva în practică, așa că ce ne rămâne de apreciat în ultimă instanță, mai ales pentru o funcție relativ lipsită de putere ca asta de președinte, este caracterul omului care-ți cere votul, capacitatea lui de a gândi cu capul propriu și de a convinge, modul elegant sau nu în care interacționează cu ceilalți. Eu cel puțin asta am urmărit în campania asta. Iar spre deosebire de Barna, care mi se părea un personaj fad, gol de conținut și cocoțat în locul în care este acum printr-un concurs de împrejurări favorabile, nu pe vreun merit, Paleologu și Kelemen îmi păreau că pot susține idei proprii, gândesc cu capul lor și nu se tem să arate asta în dezbateri live sau interviuri incomode. Pe scurt, erau vii.

Uite, de exemplu dacă în locul lui Barna ar fi candidat Cioloș, probabil că n-aș fi avut niciun moment ezitări, pentru că e ceva în modul în care vorbește omul ăla care pe mine una mă convinge că e un om bun, în care pot avea încredere. E o chestie emoțională, categoric, în condițiile în care nu-i cunosc personal pe niciunul dintre cei despre care vorbim aici. Ne luăm doar după ce vedem, citim, auzim. Dar ăsta e și votul, un gest emoțional până la urmă. Pentru cei mai mulți.

Eram convinsă, așadar, că în primul tur voi vota cu Paleologu, cu inima (chiar dacă nu are șanse), urmând ca în turul doi să votez în silă cu Iohannis. Am început, însă, să mă enervez, încet încet, pe absurda atitudine a președintelui în funcție, de boicot total al dezbaterilor și interviurilor, și să mă gândesc serios să nu merg deloc în turul doi la vot. Adică să-i răspund cu aceeași monedă.

Mi se pare de departe cea mai jignitoare atitudine a unui candidat, să-ți ceară votul dar să nu vină la nicio întâlnire cu electoratul (altul decât cel captiv, adus cu autobuzul) iar faptul că e cotat cu 40% șanse de vot chiar și în situația asta spune multe despre electoratul român. Lăsând la o parte dezbaterea dacă a făcut/putea face mai multe în cei cinci ani de mandat, ar fi fost util să ne spună chiar el ce a simțit în diferitele momente numind premieri PSD pe bandă rulantă și ce are de gând mai departe. În schimb a ales să facă și în campanie ce a făcut și în timpul mandatului: a tăcut de parcă ar fi avut la poartă o pisică moartă.

Înainte de dezbaterea de la Europa FM gradul de enervare pe Iohannis îmi crescuse atât de mult încât începusem să mă gândesc că ar trebui să renunț să votez cu inima în primul tur, și să-l votez pe Barna, doar ca să am cu cine vota în turul doi între el și Iohannis. (Cine ar fi crezut că Iohannis poate stârni astfel de pasiuni doar tăcând!) Că dacă nu intra nici Barna în turul doi, atunci chiar că n-aveam de ce să mă mai duc la vot.

Admit că la gândul ăsta a contribuit mult campania insistentă dusă de USR în ultimele săptămâni, „fără PSD în turul 2”, care bănuiesc că ne-a targetat pe toți ăștia supărați pe partid și pe liderul ăsta nereprezentativ pe care ni-l bagă pe gât. Adică, chiar dacă nu vă place de Barna, votați-l ca să nu intre Viorica în turul doi. Decât să plângem noi, mai bine să plângă PSD-ul. Mă gândeam că voi decide în ultima clipă, în cabina de vot, când voi oscila cu ștampila între Paleologu și Barna.

După dezbaterea de aseară, în care prestația lui Paleologu a fost sub așteptările mele (cred că și sub așteptările lui), am început să mă consolez cu ideea că Barna nu e chiar așa de rău – cel puțin declarativ. Dar tot nu sunt ferm hotărâtă, în fond o dezbatere este o fotografie la un moment dat. Contează poza aia sau contează tot ce am văzut până atunci dintr-un candidat sau altul? Să votez cu inima sau cu șansele probabilistice? Dacă votez cu șansele și văd că ar fi avut șanse și candidatul preferat de mine, nu mă oftic?

Azi m-am uitat la live-ul de patru ore făcut de Barna&Cioloș prin Piața Obor – au mâncat mici, au făcut selfie cu poporul, au încercat să convingă lumea, care-i acuza că au dosare penale și că sunt bogați, că sunt cinstiți și buni. Mi s-a strâns inima când am văzut electoratul român de Obor în toată splendoarea și convingerile lui ferme și m-am rușinat de îndoielile mele. Lumea nu le aparține oamenilor cu dileme, ci celor siguri și convinși că dețin adevărul.

Oricum, și în Obor, și în dezbaterea de la Europa FM, fiecare a văzut ce a vrut să vadă în candidatul ales dinainte, și probabil foarte puțini dintre noi am avut vreo revelație care să ne ajute să votăm mai cu convingere duminică. Ca o notă amară, mă gândeam aseară, în timp ce îi ascultam pe cei trei câte planuri mărețe de transformare a țării au, că după 24 noiembrie nu se va mai auzi nimic de toate astea, și ne vom vedea fiecare de viețile noastre de azi pe mâine cum o facem de atâta timp, lăsându-ne soarta decisă de vreo întâmplare mai mult sau mai puțin norocoasă.

Cu deosebirea că în campania asta, la 30 de ani de la marea exaltare din 1989, nici măcar iluzii nu mai votăm, ci candidatul care are cele mai multe șanse să-l bată pe ăla care ne enervează mai mult. Răul cel mai mic e depășit. Ei se fac că ne cer votul, noi ne facem că-i votăm”, a postat pe blogul său Dollores Benezic.

Te-ar putea interesa și: