Dacă îi cauți numele pe Wikipedia - varianta franceză, lui Michel de Montaigne (1533 – 1592) i se spune „moralist al Renașterii și filozof independent”.
Lumea, în general, știe despre el că este autorul unei cărți intitulate „Eseuri” și că această carte, un fel de inteligentă și detașată trecere prin tot ceea ce este omenesc, lansează în veac stilul eseistic. Eseul (de la frațuzescul „essai” = încercare) este o scriere care nu se încadrează în nici unul dintre genurile literare clasice - nici sub aspectul formei, nici sub aspectul conținutului. Eliberîndu-se complet de rigorile altor genuri, eseul a devenit, rapid, o variantă mult folosită de autori. Lăsînd libertate deplină ideii și expresiei eseul a sfîrșit prin a deveni un gen în sine, după ce a încercat să nu fie nici un gen. Caracterizarea lui Montaigne drept „moralist al Renașterii și filozof independent” este destul de cuprinzătoare. Montainge este primul vîrf în șirul marilor moraliști francezi – va fi urmat pe acest drum de Pascal, Chamfort, La Rochefoucald, La Bruyere, La Fontaine, Vauvenargues și alții. Sigur, nu este primul la modul absolut. Autori care să scrie despre caracterele și temperamentele oamenilor plasîndu-se într-o poziție de evaluare a acestora, autori care au reflectat asupra acestei materii, au mai fost. Dar nimeni pînă la Montaigne nu a putut produce, pe această linie, ceva atît de consistent și memorabil, atît de fermecător și de inteligent. Unii spun că nici după el nimeni nu au mai reușit ceva comparabil.
Montaigne venea dintr-o familie înstărită, cu oarece tradiție politică locală, așa că era în logica firească a lucrurilor să cumpere o funcție cît de cît împortantă de tînăr. La 22 de ani a devenit un fel de asesor la ”Cour des aides” din Perigueux – o instanță a Vechiului Regim francez care judeca pricini de natură fiscală și financiară. Unii biografi se grăbesc să spună că era magistrat, deși nu știm să fi studiat dreptul. De fapt, nu știm mai nimic despre studiile lui, în afara unui scurt episod de instrucție în retorică și gramatică, pe la 14 ani. La ”Cours des aides”, Montaigne a lucrat un singur an, obținînd apoi un loc în Parlamentul de la Bordeaux. Aici, se produce cel mai important moment al biografiei sale: întîlnirea cu La Boetie, poet cu studii de drept, umanist cu spirit liber, autor al unei cărți care a rămas valabilă pînă astăzi și al cărei titlu spune totul, „Discurs despre servitutea voluntară”. Prietenia lor va deveni legendară; dacă s-ar scrie astăzi o istorie universală a prieteniei, cea dintre Montaigne și La Boetie nu ar putea lipsi. Însă, La Boetie a murit la patru ani după ce l-a cunoscut pe Montaigne. Moartea timpurie a prietenului l-a afectat mult de Montaigne, care a plonjat imediat în concupiscență. Se va căsători, resemnat, ca și cum trebuia să o facă și pe-asta, în 1565 cu fiica unuia dintre cei mai importanți oameni din Parlament, dar, chiar și așa, cînd va solicita în 1569 să avanseze în Camera superioară a Parlamentului, va fi refuzat. Așadar, în 1570 demisionează din Parlament și decide să se retragă pe domeniul său din Dordogne. Acolo, își amenajează o bibliotecă, în care petrece tot timpul citind și scriind ”Eseurile”. Primele două părți vor fi scrise pînă în 1574. Scrierea ultimei părți, precum și revizuirea primelor două, va dura, însă, pînă la sfîrșitul vieții sale. „Eseuri” este o capodoperă, una din marile cărți ale culturii europene. La noi, din cîte știu, nu a apărut după 1990 vreo ediție nouă. Lucrăm, în continuare, cu varianta românească din 1966, de la Editura Științifică. Acea ediție, deși are o traducere valabilă și azi (fără să fiu specializat în franceza veche și fără să fi putut citi textul original, remarc fluiditatea limbii, articularea nuanțată a ideilor și claritatea mesajului montaigneian în limba română, ceea ce indică o traducere bună), are un aparat critic elaborat de Dan Bădărău mult prea datat, ridicol de ideologizat pentru un cititor de astăzi. O nouă ediție românească a „Eseurilor” este de dorit. Chiar dacă s-ar folosi tot traducerea ediției din 1966, semnată Mariella Seulescu, un aparat critic nou se impune.
Biografia lui Montaigne este, desigur, mai amplă – implicarea lui politică nu se limitează la ceea ce am schițat mai sus, iar retragerea sa nu a fost definitivă. Din cînd în cînd, a revenit în tumultul politic teribil al acelei epoci. Interesant este, însă, că acest om a putut spune, la 38 de ani, ”am obosit de atîta politică, mă retrag să mă ocup de filozofie”. Oboseala de lumea prin care a umblat, uneori cu frenezie, l-a cuprins destul de devreme pe Montaigne. Din ceea ce a scris obosit de lume fiind, vedem bine că, de fapt, ceea ce îl cuprinsese nu era oboseala, ci înțelepciunea. Montaigne e stoic uneori, sceptic alteori, dar forjează o viziune coerentă și cuprinzătoare asupra naturii umane. Ca și alți moraliști, el crede că raportul dintre om și umanitate este cam ca raportul dintre picătura de apă și ocean – diferența este de cantitate, nu de compoziție. Așa cum într-o picătură de apă poți găsi compoziția chimică a întregului ocean, într-un om poți vedea alcătuirea lăuntrică a umanității. Iar acel om, poți fi chiar tu.
Eseul, ca gen, a fost adesea privit cu oarecare dispreț de adepții unui anumit fundamentalism cultural. Culturii noastre, de pildă, i s-a reproșat că este prea eseistică. În acest reproș, detectăm ușor o sinonimie: eseismul ar fi cumva același lucru cu lăutărismul. Și eseistul și lăutarul știu ceva, dar mai mult „după ureche” și improvizează cu talent, dar dezordonat, neriguros. Marile lovituri se dau cu tratate, sisteme și cu istorii sau, în alt plan, cu romane, piese de teatru și poeme, nu cu eseuri - mai zic cîte unii. Reproșul este nedrept, cred, iar sinonimia sugerată mai sus îmi pare nevalidă. Totuși, eseul, un fel de stilet în întregul arsenal de catapulte, lăncii și săbii al literaturii, are nu doar farmec, ci și puterea de a ajunge convingător și repede la adevăr. Tocmai pentru că este genul cel mai subiectiv al exprimării literare, eseul poate face rapid saltul la obiectivitate, căci, așa cum materia este lumină epuizată, obiectivitatea este subiectivitatea sleită de puteri. Or, eseul tocmai asta face: scoate toată energia proprie din subiectivitate și o predă, golită de sine, lumii. Și asta este obiectivitatea! În măsura în care adevărul este obiectiv, ceea ce nu e deloc sigur... Este la fel de adevărat că, fiind genul liber prin excelență, eseul este și o ispită. Așa cum eseul poate fi mijlocul rapid de a ajunge la adevăr, el poate fi și o rătăcire. Am văzut prea multe eseuri care bat cîmpii ca să nu îmi dau seama că acest gen ascunde, mereu, o capcană. Îmbătat de libertatea specifică genului său, dar și de lipsa de responsabilitate (în fond, e o încercare, nimic mai mult), eseistul poate derapa foarte ușor
Recomandările noastre
