Confuzia dintre eroi și martiri devine aproape întotdeauna evidentă, atunci când se vorbește despre "disidenți" – un cuvânt pe care nu-l folosesc niciodată fără ghilimele, fiindcă există tot atâtea definiții ale acestui termen câți transfugi pe pământ; fiecare dintre noi propune una, care – facă-se dreptate! – să-l poată include și pe el.
Mulți dintre ei au cunoscut pușcăria și, în același timp, faima. Aceia dintre ei care au considerat rezistența lor față de regimurile dictatoriale drept o formă de luptă împotriva minciunilor puterii sau împotriva minciunii în general, au continuat să caute adevărul și în exil.
Au existat, totuși, și unii care au luptat împotriva guvernelor brutale în primul rând din dorința de faimă și glorie. Ce încercare pentru un "disident" din această categorie să supraviețuiască regimului împotriva căruia luptase! Ce dramă, mai ales atunci când orânduirea politică se prăbușește din cauze care n-au nicio legătură cu faptele lui de arme!
"Disidența", eroismul, ca forme supreme de realizare și, uneori, ca drum nu spre o supremă amărăciune, ci către o supremă acreală! I-adevărat că la București cunoscusem pe vremuri un inginer – poet și memorialist, în timpul său liber ("în timpul său pierdut" cum spune francezul) – care, închis, a cunoscut gloria doar a doua zi după ce fusese asasinat. Barbaria crimei lăsa să se creadă că fusese destinată să servească drept exemplu. Spun "timp pierdut", fiindcă Jurnalul lui Gheorghe Ursu, confiscat de către oamenii poliției politice, nu a fost niciodată regăsit în integralitate: din câteva mii de file s-au putut recupera în copie lizibilă doar vreo șaizeci.
Nu toți cei responsabili de uciderea lui au fost anchetați sau arestați. Douăzeci și cinci de ani după căderea regimului Ceaușescu, cei mai mulți dintre ei beneficiază încă de misterioase complicități. Când mă gândesc, îmi dau seama că faptele și crimele lor nici măcar nu vor face obiectul vreunei prescripții; considerați mai onorabili decât oricând, nici nu va fi nevoie să fie vreodată reabilitați.
Rândurile amare și ironice de mai sus au fost scrise în 2012. Astăzi încă mai sper că în cele din urmă se va dovedi că n-am avut dreptate. Astăzi, fiul martirului și eroului Gheorghe Ursu (sub tortură Gheorghe Ursu nu-și denunțase prietenii!) este în a șaptea zi de grevă a foamei. El cere deblocarea unui dosar de urmărire penală pentru tortură aflat în adormire de mulți ani de zile din cauza indolenței, relei voințe sau a bunăvoinței prost orientate a unor funcționari. Pentru ca adevărul să iasă la iveală este oare nevoie de noi victime?
Andrei Vieru, este scriitor și pianist român stabilit de aproape trei decenii la Paris. Cărțile lui de eseuri, scrise în franceză, sînt publicate la edituri pariziene prestigioase și premiate. De curînd, prima sa carte de eseuri, ”Ecleziastul vesel”, a apărut în românește, la editura Curtea Veche. Fiu al marelui compozitor Anatol Vieru și elev al maestrului Dan Grigore, pianistul Andrei Vieru este reputat pentru interpretările sale din Bach, Beethoven și Scriabin
Recomandările noastre
