Într-adevăr, implicarea sa în campanie îl lipește simptomatic de această înfrângere, prima, altfel, de la preluarea puterii – și includ aici momentele delicate și răsturnarea de situație din timpul puciului din 15 iunie 2016. Cu o forță deosebită, sprijinit de o infrastructură instituțională solidă, Recep Tayyip Erdogan a reușit să se salveze din tentativa de asasinat a trupelor speciale ce amenințau să ia cu asalt casa de oaspeți de vară unde se afla, apoi avioanele decolate de la baza Incirlic, plecate să doboare aeronava prezidențială, s-au trezit că brusc nu mai au combustibil suficient, în fine, aterizarea pe aeroportul din Istanbul, orașul său, nu s-a putut face, fiind respins cu toată aeronava prezidențială și trimis la un aeroport din afara Turciei. Totuși Erdogan a revenit.

Acum lovitura a fost tot la Istanbul. E adevărat că previzibilă, altfel cum am explica întreruperea campaniei cu 10 zile înainte de alegeri și anularea a peste 43 de reuniuni electorale? Tocmai pentru că datele arătau prezența masivă și în creștere la urne și votul împotriva AKP și a candidatului său la Primăria Istanbul, în fapt un vot împotriva președintelui Erdogan. Și ceea ce era anunțat s-a întâmplat, CHP, partidul kemalist secular al lui Ataturk a câștigat primăria Istanbul.

Dacă alegerile curgeau corect și la termen nimeni nu-și punea mari probleme că s-a pierdut Istanbulul. Și la referendum, orașele mari – Istanbul, Ankara, Izmir – au votat împotriva mutării puterii de la premier la Președintele statului prin modificarea Constituției. Problema a intervenit atunci când, la cererea AKP, Președintele Erdogan a forțat preluarea Istanbulului prin anularea alegerilor la termen, încercând să valorifice diferența mică de voturi. Și de aici s-a declanșat dezastrul.

Catastrofa electorală și imagologică vine pe două dimensiuni: mai întâi, anularea alegerilor a stârnit emoția și furia populației Istanbulului care a venit cu o prezență și mai substanțială la vot și a votat și mai sigur pentru candidatul kemalist. 54% la 45% pentru noul/vechi primar ales e o lecție usturătoare pentru cei care au decis anularea alegerilor.

 

În plus, anularea alegerilor a atras atenția asupra mizei iar afirmația lui Erdogan că cine câștigă Istanbulul, câștigă Turcia, a făcut epocă și a fost reluată cu asupra de măsură.

Mai mult, întreruperea campaniei a atras, de asemenea, atenția asupra faptului că Sultanul a clipit. Motivația a fost evidentă ulterior, dar în loc să-l îndepărteze de asocierea cu înfrângerea AKP la Istanbul, acest gest, combinat cu anularea rezultatului anterior și cu prezența masivă la vot de această dată a dovedit, de fapt, înfrângerea sa la Istanbul.

Firește că AKP e partid de guvernământ, și cu naționaliștii din MHP guvernează fără probleme, în continuare, Turcia. Sistemul de putere e atât de centralizat în mâinile președintelui încât înfrângerea creează mici sincope și emoții la nivel național. Totuși, Sultanul a clipit. Sultanul poate fi înfrânt, direct. Lumea nu-l mai adulează, nu mai poate mobiliza și a pierdut propriul său oraș, unde el însuși a fost primar. Suficient de mult simbolism pentru a transmite semnalul neașteptat al perspectivei negative. E om, are slăbiciuni, nu mai e adulat, din contra, momentul de victimizare din timpul loviturii de stat și cel de putere deplină par să fi trecut, iar Turcia semnalează îndreptarea spre alte opțiuni și orizonturi.

Altfel suntem încă departe de final. Firește că nu există un succesor, iar în jurul său, tot sistemul e dependent de Erdogan. De sănătatea sa, de forța sa, de carisma sa, de capacitatea de mobilizare pe care o poate determina. Dar când simbolul începe să sângereze, încep dubiile, îndoielile, semnele de întrebare, preocupările, reașezările, calculele pragmatice și, da, chiar și trădările.

Începutul prin așezarea unui dubiu asupra personalității supreme se sfârșește cu chestionarea forței sale și portanței electorale și marchează, practic, lansarea competiției de succesiune. Mai întâi tăcută, apoi ultra-discretă, și din ce în ce mai prezentă. Și în propriul partid, și la nivelul opoziției, cu perspectiva schimbării și rotație a opoziției care să revină la cârma statului. Încă departe, dar vine.

 

 

Te-ar putea interesa și: