AMINTIRI. Dulciurile de altădată, cu reţete simple şi ieftine, au supravieţuit tranziţiei, ţin piept concurenţei şi înghit, acum, piaţa românilor „nostalgici”.

Dintre toate „urmele” lăsate de comunism în catalogul dulciurilor care se mai găsesc astăzi, majoritatea se bucură de acelaşi succes printre cumpărători.

În anii raţionalizării, mersul la cofetărie era lăsat pentru ocazii speciale, la zi de naştere, de 1 Iunie sau atunci când, în careul şcolii, erai strigat pentru coroniţă. Cu toate că oferta nu era bogată, prăjiturile făcute în laboratoarele comuniste păreau cele mai gustoase deserturi, pentru că nu existau variante de comparaţie.   Alimentarele, în faţa cărora se îngrămădeau părinţii la cotă, nu erau nici ele prea bogate. Dintre gusturile dulci care au marcat, involuntar, copilăria generaţiilor comuniste, mulţi ar pune pe listă dropsurile cu lapte, napolitanele sfărâmicioase „Dănuţ” sau ciocolata „Pitic”, hibridul cu cacao şi lapte.

Toate deserturile cu care ne-a pricopsit „Epoca de Aur”, făcute din cât mai puţine ingrediente, erau şi acelea, „de-o poftă”, pentru că opţiunile erau cam puţine, din motive de „raţionalizare”.   Pufuleţii, un „snack” auster Povestea vechilor pufuleţi pare a se fi început la Baia Mare, într-o fabrică a meşterilor populari. Gheorghe Mureşan, un fost patron de fabrică de pufuleţi, spune că oricât de banal este gustul acestora, sunt la fel de căutaţi ca înainte de ’89. Partea proastă este că mulţi întreprinzători s-au prins de asta şi, prin reţele de hipermarketuri, i-au cam lăsat pe micii afacerişti fără activitate.

„Pufuleţii de Baia Mare aveau o reţetă mai specială. Soiul de porumb avea un bob sticlos, pe care îl găseam la producătorii români. Când nu era recoltă, mai şi importam, de la unguri”, povesteşte Gheorghe Mureşan de ce li s-au dus vestea pufuleţilor de Baia Mare.

Constrâns de criză, a abandonat pufuleţii, asta şi pentru că „transportai mai mult aer decât produs”. TIR-urile care îi plecau din curtea întreprinderii, oricât de mult ar fi putut căra, încărcau doar două tone de pufuleţi: „Volumul era mare şi transportul foarte scump. Nu-ţi ieşeau decât bani de buzunar”.

Până acum un an, Mureşan producea câte 500.000 de pungi pe lună, cifră care îi aducea, anual, cam 800.000 de euro pe an: „Nu era chiar rău, dar piaţa era un pic mai altfel. Acum este rentabil pentru producătorii mici, care-i fac în spatele blocului şi transportă câte un sac pentru un chioşc alimentar”.

Chiar dacă afacerea cu pufuleţi a rămas ca o nostalgie, Mureşan s-a întors către ocupaţia care aduce mai mulţi bani - textilele: „Mie îmi pare rău. Aş fi vrut să continui, pentru că pufuleţii de acum arată jalnic şi nu au gust deloc. Dar orice produs are un ciclu de viaţă, iar noi n-am putut să-l revigorăm”. Varianta ieftină a cerealelor

Dintre dulciurile de demult care se mai găsesc şi azi în rafturile magazinelor rămân pufarinele. Boabele de grâu expandat, colorate, ambalate în pungi de plastic au aceeaşi prezentare şi astăzi. Chiar dacă firmele care le produc pot fi numărate pe degete, desertul câştigă popularitate în faţa cerealelor pentru lapte.   „Nu s-au făcut studii de piaţă, dar cred că cei care mai mănâncă sunt jumătate oameni mari, jumătate copii. Primii au rămas nostalgici, iar cei mici au fost cuceriţi”, spune Vasile Dobrovăţ, unul dintre producătorii mici.

În Galaţi, afacerea lui cu pufarine acoperă cam tot judeţul şi, uneori, trece graniţa când distribuitorii îi găsesc produsele din întâmplare. Bani pentru reclamă nu are, de aceea pufarinele „Puf”, pentru care lucrează trei oameni şi câteva maşini de ambalat, au mare succes la el, în Galaţi. O explicaţie pentru asta găseşte numaidecât: „Sunt ieftine şi se ridică la aceeaşi calitate cu cerealele astea colorate, de import”. Şase decenii cu Eugenia

„Cea mai ieftină femeie”, în glumele bărbaţilor care au trecut prin comunism cu umor, a ajuns să împlineasă 60 şi un pic de ani. De amintirile „dulci” cu biscuitele umplut cu cremă, mulţi nu vor să-şi amintească. Pentru alţii, este cel mai bun lucru la care se întorc de dragul copilăriei. Deşi a umblat fără stăpân opt ani după Revoluţie, din 1997, Eugenia este marca înregistrată a unei companii din Constanţa, Dobrogea Grup. Cu un ambalaj mai colorat, Eugenia a trecut de concurenţa străină, şi-a îmbunătăţit aroma şi consistenţa cremei, iar producătorii vor s-o ducă pe calea „bio”, s-o scuture de coloranţi sintetici, E-uri şi aditivi alimentari.   MENIU Branduri vechi, produse dulci

Dintre „bucuriile” care s-au relansat puternic după ’89, ciocolata „Rom-Tricolor” a fost ceaa mai câştigată. Reclamele la televizor, în care printre personaje era Chiar Ceauşescu, au fost „gustate” de români şi au readus brandul ciocolatei cu rom în vânzări.

Chiar dacă şi bombonelele „Cip” au căzut în umbra „Bonibon” şi a altor câtorva zeci de sortimente de import, încă se mai găsesc în magazine, însă nu la raioanele de „dulciuri”, ci la cele de decoraţiuni pentru deserturile făcute în casă.

CITIŢI ŞI:

Fabricat în România, consumat în diaspora

Românii se îmbracă chinezeşte, europenii româneşte

Porţelanul românesc, de la produsul unicat la producţia în masă | VIDEO

Oul, transformat în friptură în 52 de zile | VIDEO

Un aliment cu termen de valabilitate 2.000 de ani | VIDEO

Laptele românesc îl "covăseşte" pe cel importat | VIDEO

Vinul şampanizat la Castel

Vinul românesc face înconjurul lumii | VIDEO

Vinul românesc, o industrie de 500 de milioane de euro

Conserva care a făcut războiul

Producătorii vor simbol unic pentru produsele româneşti

CAMPANIE EVZ: Fabricat în România, de la ingrediente la acţionari

Bucătăria lumii, preparată în România | VIDEO

Vinurile mari provin din crame mici

Românii îmbracă femeile din Europa | VIDEO

Cosmeticele româneşti, în lupta cu ambalajele celor internaţionale