M-am înscris la şcoala de olari, să învăţ cum încearcă lutul să reziste în vremea plasticelor. Pentru asta a trebuit să ajung în comuna Vlădeşti, de Vâlcea.

Meşterul Eugen Pătru este de şase ani încoace îndrumător pentru copiii din localitate. Şi nu numai. Îi calcă pragul cele mai diverse vârste de pe întregul cuprins al ţării.

Intru în Căminul Cultural. Transformat, în parte, în “Casa olarului”. Mă întâmpină, în prima încăpere, şase bancuri de lucru. Fiecare cu roata lui.

Primele impresii

Cinci puştani veniseră înaintea mea la programul zilnic. Cât staţi aici? “Câteva ore”, îmi răspunde unul. “Cinci zile pe săptămână”, completează altul. În vacanţă, bineînţeles, mă grăbesc cu concluzia. „Şi în timpul anului şcolar, dar atunci la sfârşit de săptămână”, e tuşul final în această speţă.

În cea de-a doua clasă sunt măsuţe destinate piticilor de grădiniţă. Aici numai degetele sunt suficiente pentru a crea miniaturi. Evident, din aceeaşi clisă.

Mă întorc la experinemnaţii cu care schimbasem deja câteva cuvinte. Cum vă cheamă şi câţi ani aveţi? Amina, 12 ani. Vali, 11. Sorin, 12. Leo, 14. De cât timp învârtiţi roata ? Unii de doi ani. Alţii de trei.

Mai sunt şi alţi colegi de-ai lor. Grupa ajunge la vreo 15 ucenici, dacă le pot spune aşa. Toţi de aici, din Vlădeni. La curs intensiv, constat. “Câţiva dintre ei sunt foarte talentaţi”, mă asigură îndrumătorul.

Propria experienţă

Hai să încerc şi eu! Mă aşez pe scăunel şi deodată am impresia că mă aflu la volanul unei maşini a timpului. Unde trebuie să fii atent şi la mâini, şi la picioare, în acelaşi timp. Asta e “catedra”, ca să zic aşa. Corpul din lemn unde mă aflu eu aparţine coordonatorului. Croit deci pe măsura unui adult. Pe când celelalte agregate, ale învăţăceilor, sunt mai mici.

Un tâmplar din sat a conceput instalaţiile. Completate, în structura lor de bază, de un fierar.

Colegii mei ad-hoc se uită cum mă chinui să-mi găsesc locul. Cineva pufneşte în râs. Profesorul mi-a pus în faţă, pe un fel de tipsie, o bucată de ceea ce poate părea drept plastilină. Fusese mai înainte frământată, devenind ascultătoare. Sau cel puţin aşa îmi închipui eu.

Ameţeală, nu glumă

Învârt roata cu piciorul în sensul invers al acelor de ceasornic. Aşa mi se indică. Şi cât mai repede cu putinţă. Copiii îmi spun că acesta a fost primul element pe care, cu greu, l-au deprins. Corelându-ţi mişcarea piciorului cu cea a mâinilor. Atenţia distribuită către ambele direcţii.

Asiguri viteza de rotaţie şi în acest ritm alert ţii clisa în frâu. Simt că ar vrea să se desprindă de degetele mele, luându-şi singură forma. Atenţie, să nu se oprească piciorul. “

Viteză!”, mă îndeamnă unul dintre băieţi. Da, încerc. Picior, mână, lut, rotaţie. Am grijă ca argila să rămână în mijlocul cercului. De la capăt. E o cadenţă care nu îmi mai dă timp nici să răsuflu. Viteză. Rotaţie. Picior. Mâini. Camera întreagă se pregăteşte să-şi ia zborul de la atâtea turaţii.

Numai o clipă de neatenţie şi materialul scapă din hăţuri, fugindu-mi printre degete şi întinzându-se în toate direcţiile. Dezamăgire totală din partea asistenţei. Şi eu credeam că e atât de simplu…

Istoria de sub picioarele noastre

Reţin un amănunt pe care mi-l spun şcolarii. În comuna lor, aproape oriunde te-ai afla, dacă întorci brazda, nu mai adânc de muşcătura unui hârleţ, nu se poate să nu găseşti un fragment de vas din lut.

Vechii meşteri de pe-aici aruncau rebuturile, mi se explică. “Lângă pârâu a fost un atelier”. “Şi la marginea pădurii”. “Colo, în vale, nu ştiţi câte s-au găsit?!“, sunt amintiri ale celor care de atâtea ori s-au jucat braţ la braţ cu un trecut pe care abia acum în înţeleg. Vechii meşteri. Un subiect pe care îl simt dureros. Până în anii ’40 aici erau cel puţin 100 de asemenea artizani.

Pe urmă au dispărut, unul câte unul. Comunismul, industrializarea. Au plecat oamenii, de voie, dar mai ales de nevoie, să-şi câştige pâinea la oraş. Prin podurile caselor mai sunt şi azi păstrate, asemeni unor relicve, roţile celor care au plămădit cândva o altfel de lume.

“Copiii aceştia sunt strănepoţii vechilor olari din Vlădeni. Aici nu era familie fără un meşter, în timpurile vechi. Au rămas cel puţin poveştile. Toţi ştiu acest adevăr”, vorbeşte profesorul despre un fenomen pe care îl simt prezent la fiece fereastră.

​

Mă întorc la caiet şi pix

Cobor din încercarea fără succes pentru mine. Mi-am reluat caietul şi pixul. Mă pricep mai bine la asta.

De îndemânare e clar că ai în primul rând nevoie. Ca în orice meserie. Dar dacă e vorba de olărit mai sunt şi nişte secrete. Măcar câteva indicii aş vrea totuşi să cunosc.

“Pregătirea smalţurilor şi arderea vaselor”, îmi spune instructorul. Din punctul său de vedere, sunt “două examene pentru cei care vor să devină meşteri”, indică el.

A crede însă că numai în atelier înveţi totul e doar o iluzie. Meseria asta porneşte de acolo de unde îşi trage obârşia. Din pământ. Mai întâi trebuie să găseşti acel loc bun. Filonul.

“Pământul neumblat”

Aud expresia “pământ neumblat”. Să nu fi intrat apa în el. Cum adică? Din nou pun întrebări la care nu mi se poate răspunde. Sunt anumite locuri, în jurul comunei, pe care numai cei avizaţi le cunosc.

“Noi avem prin părţile astea un pământ foarte bun, rezistent la foc”, aud descrierea specialistului. Baza chimică e axată pe oxidul de aluminiu şi pe cel de fier. “Mai mult fier, la Vlădeşti”.

Tocmai de aceea, după ardere, vasele capătă culoarea roşie. Cât despre rezistenţa la foc, aceasta e asigurată în mare măsură de compoziţia însemnată de nisip. Scoasă la lumina soarelui, bogăţia aceasta va trece neapărat prin gerul unei ierni.

Procedeul face ca materia să fie mai ascultătoare, când va fi pusă la muncă. Până atunci mai e o etapă. Va trece şi prin malaxor. Abia acum capătă aspectul maleabil al pastei.

Sfaturi pentru copii

Eugen nu ştie câţi dintre discipolii săi vor deveni la rândul lor olari, peste ani. Îi îndeamnă, în acelaşi timp, să nu neglijeze nicio clipă cartea. „Le spun tot timpul să înveţe. Pentru ei acest lucru e cel mai important. Dacă în viaţa lor meşteşugul va deveni cândva o prioritate, rămâne de văzut”.

“Casa Olarului” are drept scop esenţial, după cum îmi dau seama, să trezească, mai presus de orice, conştiinţa unei comunităţi faţă de valorile sale. Copiii învaţă, între altele, să facă diferenţa între artă şi kitsch.

“E foarte important să ne cunoaştem tradiţiile şi rădăcinile. Mai ales azi, când importurile şi lucrurile de duzină sunt, din păcate, la ordinea zilei”, sunt cuvinte care dau de mult timp fiori reci celor care apără firescul.

Nimic nu e întâmplător

A venit vremea să vă vorbesc despre destinul lui Eugen Petru. Cel care îmi demonstrează că pe lumea asta nimic nu e întâmplător. Vâlcean de origine, din Buneşti însă. Şi-a găsit dragostea în Vlădeşti. De meserie este electrician. Numai că odată ajuns în locul de baştină al soţiei sale a descoperit o lume cu totul aparte. A unui mare olar din zona asta, Dumitru Schiopu. Socrul său.

Şi uite aşa, din una în alta, câte puţin azi, o curiozitate mâine, poimâine, Eugen a stat pe lângă Dumitru, văzând cum lucrează, doar pentru liniştea sufletului, la roata sa.

Pe de altă parte, bătrânul observă ceva de esenţă la ginerele său. Îi merge mâna, când îl încearcă. La roată adică. Ştie deci să-şi coreleze mâinile cu picioarele. Cum încercasem, în zadar, şi eu.

Dacă în felul acesta stă treaba, socrul hotărăşte să-şi deschidă zestrea cunoştinelor sale dobândite într-o viaţă. Soarta îi adusese în casă mai mult decât un nou membru al familiei. Un discipol. Îl învaţă tot ce moştenise şi el, la rându-i, de la bunii săi.

E drept că a fi apropiat de un meşteşug nu era chiar ceva ieşit din comun pentru nou-venitul în familia olarilor din Vlădeşti. Pătru se trage din neam de dogari. “Tata şi bunicul au fost dogari”.

Decizie radicală

După ce trece de toate etapele, aspirantul la perfecţiune, alături de consoarta lui, şi ea dedicată din copilărie olăritului, iau împreună o decizie, în 1999. Viaţa lor se va baza în cea mai mare măsură pe arta tradiţională.

“Nu mai eram la prima tinereţe, dar vine un moment când trebuie să iei o hotărâre. Şi noi doi, eu şi soţia mea, am luat-o cu cea mai mare bucurie”, văd chipul luminos încadrând aceste simţăminte.

“În acel an mai erau doi olari, bătrâni, în comuna asta”, se referă la socrul său şi la un alt consătean. Olăritul ar fi ajuns, probabil, o filă de istorie în colecţia cu amintiri a comunei. Roata e întoarsă de un om care, deşi nu s-a născut aici, aduce o nouă lumină de speranţă acestor meleaguri.

Avea pe atunci 37 de ani şi mulţi i-au spus, chiar şi părinţii lui, că e un risc destul de mare. E drept, în România de azi să trăieşti dintr-un meşteşug tradiţional e un pariu foarte mare cu tine însuţi. Ştiu eu însumi de la mulţi alţi meşteri pe care i-am cunoscut de-a lungul vremii.

Sprijin de la socru

Dumitru Şchiopu, membru al Academiei Artelor Tradiţionale de la Sibiu, le-a deshis porţi nebănuite, în toată ţara, pe la muzee, în special, dar şi la târguri. Era cunoscut şi respectat peste tot.

Dar până a ieşi în lume cu produsele lor era cale lungă. Au muncit ani la rând. Punând cărămidă peste cărămidă la temelia ambiţiei.

“Prima oară mi-am făcut propria roată de olar. Apoi am amenajat atelierul. Am construit după aceea cuptorul. Am lucrat alături de socrul meu”, aud cuvinte rostite cu emoţie. Cu atât mai mult cu cât maestrul s-a stins între timp.

Multe amintiri păstrează Eugen, din ce-i povestea înaintaşul său. În perioada interbelică olarii din Vlădeşti încărcau căruţele cu rodul muncii lor şi plecau în toată ţara, să le vândă. Pe atunci vasele din lut erau apreciate de gospodine. Şi la gătit, dar şi pentru pastrarea bucatelor.

Specificul local

Specificul local, în ceea ce priveşte culoarea, este albul produselor finite. După prima ardere, obiectele sunt smălţuite cu o compoziţie în care nisipul predomină. Urmează cea de-a doua ardere. Abia acum treaba e gata. Mai rămâne doar să găsească clienţi.

Vreau să ştiu dacă există o piesă la care se lucrează cel mai mult. E mai complicat de obţinut. “Ulciorul”, mi se spune. Tocmai prin silueta lui îţi pune mari probleme.

Trebuie să fii atent la fiecare detaliu în parte. Şi mai ales la proporţii.

Prelucrează două tone de clisă anual

La început vorbise despre clisa pe care o caută în zonă, materia primă a oalelor. Despre ce cantitate e vorba, în fiecare an?

“Cel puţin o tonă. Pâna la două tone pe an”, e un semn al unei activităţi care atinge azi proporţii deloc de neglijat. Din care se obţin mii de obiecte. “Toate într-un an”. De la jucării până la lucruri de utilitate casnică.

Contract pentru Japonia

Piaţă de desfacere există. Nu numai în ţară, pe care interlocutorul meu a străbătut-o din oraş în oraş, ci şi în străinătate. Şi-a dus arta peste Atlantic, în Canada. Şi în multe ţări ale Europei.

Lucrează în bună măsură pe comenzi ferme. Cea mai deosebită a venit, zilele trecute, tocmai din Japonia. Mai întâi le-au bătut la poartă nişte experţi din cealaltă parte a lumii. Eugen ştie că japonezii testează diverse categorii de meşteşugari de la noi. „Le-a plăcut foarte mult ce realizăm noi, aici, în Vlădeşti”.

Drept pentru care înţelegerea a fost parafată între cele două părţi. Olarul nostru va expedia un număr apreciabil de farfurii. Nu vrea să intre în amănunte. Obiectele vor avea în noua lor casă utilitate practică. În restaurate. „Lumea, prin alte părţi, vrea să mănânce din vase obţinute prin metode tradiţionale”.

Îi spun că întâlnisem cu ani în urmă, în Apuseni, dogari care confecţionau şi exportau butoaie din lemn în Spania. Tot pentru restaurante. Spaniolii caută recipiente neaoşe în care să ţină licorile bahice. „Alţii nu se bazează pe plastice, ca la noi”, este evident năduful în glasul vâlceanului.

Foarte interesante sunt invitaţiile pe care Eugen Pătru le primeşte de la diverse corporaţii. De-a se duce între sticla şi betoanele marilor oraşe, să ţină lecţii demonstrative despre arta sa. Orăşenii, oricât de înconjuraţi ar fi ei de şabloanele lor, tresar de multe ori în faţa unei schimbări atât de radicale de peisaj. Asta îmi imaginez din ce mi se povesteşte.

Ce nu se vinde

N-o sa vândă, în schimb, niciodată, oalele pe care socrul său le-a confecţionat. “Acelea fac parte din patrimoniul familiei noastre. Au pe ele semnătura lui Dumitru Şchiopu”, văd decizia de neclintit.

Pe acestea, şi multe altele, le vor admira vizitatorii într-un muzeu pe care Pătru şi soţia lui, alături de cei doi băieţi ai lor, vor să-l amenajeze în casa celui ce a fost una dintre emblemele acestei localităţi.

Îşi laudă băieţii care, deşi au mers la şcoli înalte, n-au uitat de unde au plecat. Damian e atras de olărit, având dexteritatea bunicului. Laurenţiu, în schimb, e atras de sculptura în lemn.

Planul lui Eugen e să creeze un spaţiu meşteşugăresc viu, în care să-i vezi la lucru pe toţi membrii acestei inimoase familii.

Respiraţia inimii

Îl întreb ce simte în momentul când se aşează la roată. “Uit de toate. Mă concentrez doar pe ce am de făcut. E o plăcere să mângâi lutul”.

Sunt cuvinte cu anume semnificaţie. Pentru că mai întâi le-a auzit de la cel ce l-a îndrumat în această meserie. Mai târziu, când s-a apucat şi el de olărit, le-a pătruns înţelesul.

Sprijinul autorităţilor

Revin la activitatea din “Casa Olarului”. Aflu că autorităţile locale s-au implicat, sprijinind cu fonduri, pe baza unui proiect european, transformările din Căminul Cultural. Cu referire la bancurile de lucru şi toate celelalte obiecte necesare unei şcoli de olărit.

Locul a devenit o atracţie nu doar pentru tinerii din localitate. E o destinaţie de cultură pentru elevi din toate zările. “Să vedeţi ce e la noi în Săptămâna Altfel! Abia reuşim să facem faţă cererilor de vizitare”.

Mai mult decât lut. Caractere

Eugen lucrează cu elevii mai mari. Soţia lui, cu prichindeii de grădiniţă. Şi din punctul acesta de vedere ei continuă năzuinţa lui Dumitru Şchiopu. Marele meşter iniţiase, încă din anii ’70, o şcoală de olărit în vatra sa.

Îmi imaginez, după descrierea copiilor din Vlădeşti, că toate fragmenetele acelea de oale care zac în pământul vâlcean se reîntregesc în caracterul, atent modelat, al noilor generaţii.

“Ca să nu vorbim despre meşteşuguri la timpul trecut”. Iată un foarte îndrăzneţ punct de vedere.