Dacă titlul major l-a făcut idea că “NATO e o alianță aflată în moarte cerebrală”, presa din Europa centrală și de Est și presa din spațiul post-sovietic a reținut și comentat cel puțin în egală măsură și, eventual în tandem, și referirea la nevoia ca Uniunea Europeană să facă un parteneriat cu Rusia. Dincolo de aceste afirmații tari, excesive, preluate și comentate de majoritatea liderilor politici, interviul merită mai multă atenție decât ar reclama-o cele două abordări nefericite și inadecvate ale Președintelui francez, ca să nu spunem excesive și nemeritate, neconforme cu realitatea chiar și a unor percepții orientate spre interesul propriu.

Într-adevăr, Președintele francez are la bază pledoaria pro domo necesară mai întâi pieței interne din Franța devenită excesiv de suveranistă și naționalistă, a unei Europe suverane în care Hexagonul ar juca rolul dominant al dimensiunii de Apărare și Securitate necesară. Ruptura transatlantică e implicită în gândirea prezentată de președintele francez iar argumentele sale sunt profund discutabile, incoerente, ilogice și inconsecvente, iar viziunea sa este absentă, dincolo de această senzație a nevoii de exprimare a politicii de putere a Franței ce decurge din linia directoare, firul întregului interviu. Dar e păcat să rămânem la aparențe și lucruri ușoare, superficiale chiar dacă rostite excesiv de apăsat de președintele francez.

Ce putem spune cu certitudine este că Emmanuel Macron este un pro-european profund. Spre deosebire de abordarile eurosceptice ale celorlalte partide franceze – vezi Dreapta lui Sarkozy – și abordările anti-europene ale Frontului Național al lui Marine Le Pen – care anunțase până la epopeea Brexitului dorința dizolvării Europei în state naționale, desființarea Uniunii Europene în întregime (cu revizuiri specifice ulterior, ca toate partidele europene de această factură) “En Marche” și Emmanuel Macron, ca și partidul său european “Renaissance” sunt profund pro-europene, ba chiar europo-centriste, și migrează prin transfer și simpatie suveranismul și naționalismul francez la nivel european, vorbind și pledând pentru o Europă suverană – ce-o fi însemnând acest lucru – și pentru un tip de naționalism european comunitar ca bază a unui patriotism european și a unei armate europene. Pe fond, Macron pledează pentru o Franță Mare care să domine, pe dimensiunile apărării și securității, o Europă pe care să o conducă în satisfacerea propriilor interese cu resursele tuturor statelor membre.

Pe acest fond și dintr-o nevoie transparentă de natură electorală internă, cu gesturi destinate votantului francez, se construiește întregul discurs și viziunea președintelui Macron. Pentru motivul acesta se desenează și percepția respectiv dorința acestuia de ruptură transatlantică, pe care o pune pe seama retragerii și retractilității Americii lui Trump din responsabilitățile globale – deși nicăieri în argumentația sa nu rezultă o retragerea din atribuțiile privind articolul 5 și fundamentele aliate, doar binecunoscuta pretenție a împărțirii responsabilității și costurilor apărării aliate prin investiția în propria apărare. Nici referirea la retragerea din Siria, țară din afara Alianței unde Franța are interese dar NATO nu este prezentă ca Alianță iar SUA nu și-a asumat niciodată reprezentarea intereselor franceze, nu este un argument viabil.

Emmanuel Macron nu este un anti-american. O pronunță explicit în interviu și se referă doar la scăderea încrederii și acțiunile SUA – chiar anterior lui Trump – precum intervenționismul neo-conservatorilor sau faptul că Obama a clipit și a ales să nu respecte linia roșie a atacurilor chimice pe care o anunțase. În rest, reproșurile la adresa NATO – care justifică și calificările sale – sunt ciudate și neconvingătoare: nu am subscris să cumpărăm armament american, spune Macron, să fim o piață pentru producția americană de armament, o pretenție la fel de nerealistă, restrânsă doar la lipsa de competitivitate a Europei în fața SUA și a altor producători și lipsa tehnologiei competitive europene care să producă ce are nevoie o armată a statelor europene, nicidecum la o obligativitate de a achiziționa echipament militar american. Obsesia revine și atunci când vorbește de Uniunea Europeană ca simplă piață, “uitând” de integrarea politică, de multilateralismul și valorile comune, de puterea normativă a Uniunii Europene, probată pe deplin cu ocazia Brexitului.

Chiar și în privința controversatei apropieri și parteneriat cu Rusia, Emmanuel Macron e mult mai nuanțat în interviu, și acceptă – poate dincolo de propriile sale fapte, acțiuni și gesturi de apropiere mult mai reale – durata de decenii până când Rusia ar reuși să facă acești pași, recunoscând și necesitatea sancțiunilor și nepotrivirea gesturilor agresive ale Rusiei. Dar, într-un elan de wishful thinking, de dorință prroprie mai degrabă decât de realitate, concluzionează nevoia Rusiei de apropiere de Europa, reluând argumentele eurasianismului sub veto rus pentru apărare și securitatea Europei și cu America afară de pe continent.

Emmanuel Macron recunoaște aici și apetitul spre politica de mare putere pe care în are personal și pe care îl proiectează asupra Franței care dorește dominația Europei după Brexit, și negocierile pe seama Estului European, a vecinătății Parteneriatului Estic pe care, alături de Balcanii de Vest, îl concede indirect Rusiei, recunoscându-i sfera e influență, chiar dacă vorbește despre o revenire după reformarea și integrarea mai profundă a statelor membre într-o europă unită cvasistatală, cu Parisul în frunte. Gata cu Europa post-modernă și avantajele competitive europene actuale, care au făcut ca interesele tuturor statelor europene să fie armonizate prin consens. Eficiența la Macron înseamnă, de fapt, dominație și statut de mare putere a Europei unite asupra statelor membre.

Emmanuel Macron este un europocentrist și își rezolvă aparent problemele de credibilitate și legitimitate internă în Franța prin proiectul acestei Europe Suverane – desi neclar, neconvingător și profund discutabil ca abordare publică – pe seama relației transatlantice. Practic, el susține că SUA s-a retras – pentru că nu a rezolvat/asumat pozițiile și interesele Franței în Siria, pentru că nu a pus la punct Turcia în linia valorilor comune (desi o asemenea abordare nu a existat niciodată și nu intră în Tratatul de la Washington) și pentru că a cerut investiții europenilor în propria lor apărare – și de aceea NATO ar fi inutil sau depășit, “în moarte clinică.

Dar, pe de altă parte, președintele Macron susține că Franța e puternică și că Europa se poate apăra ea însăși – folosind același argument al investiției naționale în apărarea comună și în instituțiile europene dar și modelul Franței care poate și știe să se apere – însă nu explică nicăieri de ce, dacă europenii sunt puternici, NATO cu o SUA retrasă nu poate să-și îndeplinească atribuțiile apărării comune teritoriale în această formă și ar fi necesară o variantă paralelă, a apărării europene în cadrul UE, pe care să o domine Franța. Din contra, insistența pe retragerea Marii Britanii după Brexit și pe unicitatea – a se citi excepționalismul francez – de unic stat cu arma nucleară, membru permanent al Consiliului de Securitate și cu capacități expediționare – nu pare de bun augur, mai ales că se vorbește despre cooperarea în Apărare și Securitate cu Londra după Brexit și este eludată explicația de ce acest lucru nu se dezvoltă în cadrul NATO, unde Marea Britanie rămâne membru, ci ar trebui dezvoltată în cadrul UE, unde Franța pretinde că e singură, dominantă, atotștiutoare.

Interviul lui Emmanuel Macron a fost salutat cu critici, mâhnire, nuanțări și erate și mai ales cu suspiciuni de către diferiții aliați din NATO și de către Bruxelles. Și aplaudat și lăudat la Moscova, firește. De altfel, interviul fiind unul luat de profesioniști, întrebările ating lipsa de încredere și acord al Germaniei pentru diferitele proiecte ale Franței evocate de președintele Macron în interviu, reticența Poloniei sau a țărilor baltice și mai ales izolarea Franței în votul împotriva deschiderii negocierilor cu Macedonia de Nord și Albania. Explicațiile și răspunsurile trădează fragilitatea tezelor promovate și a strategiei abordate de către Franța lui Macron.

O zonă foarte interesantă și care merită o abordare mult mai atentă în cadrul analizei interviului președintelui Emmanuel Macron e cea a tehnologiei. Aici nevoia investiției în creativitate, cercetare, noi tehnologii este una pe deplin justificată iar abordările președintelui francez merită o atenție deosebită. Investițiile în această dezoltare tehnologică trebuie multiplicate dincolo de Fondul pentru Apărare.

Și da, aici rezidă și răspunsul acceptabil european pentru partea de interviu ce discută problemele legitime și neliniștile președintelui francez: hai să încercăm  să dezvoltăm tehnologia, hai să demonstrăm capacitatea militară a statelor europene prin investiție – discuția Pompeo- Annegret Kramp-Karrenbauer cu ocazia a 30 de ani de la căderea Zidului Kremlinului a relevat ambiția creșterii angajamentului investițiilor militare al Germaniei până în 2024 la 1,5% și până la 2% în 2032 – și apoi vedem dacă nu cumva NATO e foarte bun, actualul și viitorii președinți americani sunt angajați în continuare în apărarea comună și dacă e nevoie de forte expediționare europene pentru a rezolva problemele Franței în Africa post-colonială sau în promovarea și dezvoltarea pe banii statelor europene a industriei sale militare.

Te-ar putea interesa și: