Filmul „Eminescu și Cernăuții”, premiat în India. Jurații au fost impresionați. Sursa foto Arhiva EVZ Se împlinesc patruzeci de ani de când primarul unui orăşel din nordul României l-a convocat pe un ziarist din Bucureşti pentru a-i face cunoscută, la faţa locului, o realizare a sa de care era mândru: comandase unor „artişti locali” şi apoi instalase într-un loc vizibil, la intrarea într-un parc, două statui reprezentându-i pe Mihai Eminescu şi Ciprian Porumbescu TUNȘI.
Era în plină desfăşurare, atunci, în toată ţara o campanie împotriva „pletelor” şi zelosul primar se gândise că ar face o salutară operă de educaţie oferindu-le tinerilor, drept exemple de mare autoritate morală, capetele ferchezuite după normele eticii şi echităţii socialiste ale unor personalităţi din istoria culturii româneşti.
(Ziaristul a găsit o metodă ingenioasă pentru a-l determina pe primar să renunţe la iniţiativa sa şi să depoziteze statuile în subsolul primăriei: i-a explicat că „tovarăşii de la centru”, cu binecunoscuta lor opacitate, nu vor înţelege un asemenea gest reformator şi îl vor considera un sacrilegiu, ceva de genul reprezentării lui Marx şi Engels bărbieriţi. Dar aceasta e altă poveste…)
Cu mult înainte de a fi dus la frizer la propriu, Eminescu a fost dus la frizer la figurat, pentru a i se compune o înfăţişare pe măsura necesităţilor propagandistice ale regimului comunist. Şi, bineînţeles, pe măsura educaţiei estetice a propagandiştilor…
Grotesca ajustare se petrecea în anii 1948-1949, cu o febrilitate intensificată de apropierea celei de-a 100-a aniversări a naşterii poetului. Iniţial se pusese chiar problema interzicerii cu desăvârşire a lui Eminescu, unele ediţii din opera sa figurând pe lista neagră a cărţilor care nu mai aveau dreptul să facă parte din inventarul bibliotecilor publice. În scurtă vreme, însă, ideologii noului regim şi-au dat seama că riscă să agite prea mult spiritele punând la index o operă sacralizată de români. Ei şi-au schimbat direcţia din mers şi au hotărât să-l folosească pe poet ca instrument propagandistic.
Înainte de toate, „obiectivului” i s-a simplificat grosolan biografia. „Nefericirea” sa a fost prezentată ca rezultat al persecuţiilor la care l-au supus „exploatatorii”, nemulţumiţi de vederile lui „progresiste”.
Iar ca „exponent” al persecutorilor a fost indicat nimeni altcineva decât Titu Maiorescu.
În acelaşi timp, din toată opera lui Eminescu s-au reţinut numai câteva poeme, tendenţios alese, pentru a fi repuse în circulaţie. La loc de cinste s-a aflat, bineînţeles, poemul Împărat şi proletar, compus de poet la douăzeci şi patru de ani, sub influenţa ecourilor din presă ale aşa-numitei „comune din Paris”.
Ideologii de serviciu ai partidului comunist au avut grijă, însă, să falsifice textul, prin omisiune. Ei au ales dintr-un ansamblu bine gândit doar discursul proletarului, prezentându-l astfel, implicit, ca pe un discurs al lui Eminescu. În realitate, în adevăratul poem, vocea poetului – mai presus şi decât cea a proletarului, şi decât cea a împăratului – se face auzită abia în final, ca mesajul impersonal transmis muritorilor de undeva din ceruri:
„Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,/ Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,/ Acoperind cu noime sărmana lui viaţă/ Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă –/ faţa – căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.”
Discursul proletarului, cuprinzând toate poncifele acestui gen de discurs (exploatarea omului de către om, religia – opiu al popoarelor, pledoaria pentru egalitarism, îndemnul la solidaritate adresat proletarilor de pretutindeni, instigarea la revoltă, dispreţul faţă de o artă decadentă, preferinţa pentru construcţii monumentale etc.), poate fi considerat, mai curând, o parodie. Şi totuşi, luat în serios, el a devenit un fel de versiune oficială a poemului Împărat şi proletar, figurând ca atare în manualele şcolare şi în diferite alte lucrări „educative”. (Chiar şi după 1989 a mai fost folosit în scop propagandistic în ziarul Socialistul al partidului lui Ilie Verdeţ.)
Recomandările noastre
