- Mami, putem să stăm pe locurile din față ?

 - Dacă ne grăbim și ajungem primele, da.

- Haide, lumea deja se urcă în autobuz.

Alexandra era nerăbdătoare. Întro jumătate de oră avea să plece în călătoria vieții ei – cu autocarul la Istanbul. E adevărat că și-ar fi dorit să zboare cu avionul, dar maică-sa îi promisese că din diferența de bani îi va cumpăra cercei de aur.

Acum aștepta nerăbdătoare să-și găsească un loc în față și se tot împingea în mulțimea de oameni și valize fără să-i pese de deranjul pe care îl provoca.

În jur, lume colorată : majoritatea merge cu treabă în marele oraș, cumpărând lucruri ieftine, dar mult așteptate de gospodine și gospodari. Saci și plase de rafie înghesuite în valize imense așteptau cuminți să-și înghită marfa odată ajunși în Marele Bazar.

- Mami, cât mai avem până ajungem?

- Dar nici n-am plecat. Dacă de acum mă întrebi, înseamnă că drumul o să ți se pară foarte lung. Abia dimineață ajungem. N-ar fi rău să dormi.

- Doamnă, n-ați făcut bine că ați așezat copilul pe primul rând. Turcii ăștia conduc ca nebunii. O să se sperie, le-a spus un călător.

- Mami, nu vreau să mă mut. Vreau să văd.

Și au rămas pe locurile lor în călătoria ce avea să le aducă mari suprize. Alexandra își amintea că în urmă cu doi ani fusese cu părinții în Bulgaria. Ce frumos era cu mami și cu tati… Lucrurile erau diferite acum. I se explicase foarte clar că nimic nu va mai fi ca înainte. Mami și tati nu-și mai vorbeau, iar vacanțele avea să le petreacă separat cu fiecare.

Autocarul zbura pe șosele, spintecând cu repeziciune întunericul. În jur era liniște și mai toți dormeau. Alexandra privea uimită spre șofer :

- Mami, mașina merge singură! Strigătul copilei a alertat pasagerii. Cu ochii abia deschiși au putut asista la momentul schimbării șoferilor în timp ce autocarul gonea cu 100 de kilometri la oră. Nimic nou. Văzuseră asta de sute de ori. Și-apoi, șoferii turci sunt recunoscuți pentru modul nebunesc de a conduce.

Alexandra, însă, n-a mai putut închide un ochi toată noaptea. Acum înțelegea vorbele omului care o avertizase să nu stea în față.

Se apropiau de granița cu Turcia și a început forfota printre pasageri. O doamnă de la agenție împărțea tuturor teancuri de bani. Oamenii le primeau firesc, fără întrebări, ca și cum lucrurile se petreceau după un scenariu de toți cunoscut. Mama Alexandrei era o figură nouă și a fost lăsată la urmă.

- Fiți drăguță, puteți băga banii ăștia în geantă până trecem granița?

- Cum să fac asta ? a răspuns femeia, speriată.

- Doar câteva minute cât durează controlul. Vă promit că nimeni nu vă întreabă nimic.

- Nu, mulțumesc. A răspuns sec.

Pasagerii din jur o priveau dojenitor. Ce ifose, domnule! De mare doamnă…și merge cu autocarul de bișnițari!

- Puiule, de ce nu dormi? N-ai vreau un ursuleț de pluș să-l strângi în brațe? Să vezi ce frumos o să visezi!

-Pot, mami?

Cum să-i spui nu? A strâns ursul în brațe și i-a mulțumit domnului cel drăguț pentru amabilitate. Așteptarea în vamă a fost destul de lungă. Cu fața înfundată în pluș, Alexandra a reușit să adoarmă. Visa la cerceii de aur pe care mama îi promisese. Aveau pietre albastre, culoarea ei preferată. În visul ei, ursulețul de pluș era viu și putea vorbi: „O să fim cei mai buni prieteni”, îi spunea Alexandra, strângându- l în brațe cu toată dragostea.

- Și eu mă bucur că ne-am întâlnit, răspundea ursul. N-o să ne despartă nimeni niciodată. Demult căutam o fetiță ca tine!

- Alexandra, trezește-te! A venit controlul. Copila a tresărit speriată.

- Cine e mustăciosul ăsta, mami?

- E vameș, taci din gură și uită-te la el.

Controlul tuturor pasagerilor a durat mai mult de o oră. Vameșii nu se dădeau duși, de parcă presimțeau ceva. Mama Alexandrei se felicita că nu acceptase să ascundă banii pentru femeia de la agenție. Lumea era nemulțumită, se vorbea tare, unii înjurau, alții încercau să-i convingă pe grăniceri că totul era în regulă.

- Mami, fac pipi!

- Așteaptă și tu să trecem de vamă, că n-avem voie aici.

- Nu mai pot să țin! Te rog, vreau să cobor.

- Duceți, doamnă, copilul la toaletă. E una lângă ghereta de țigări, i-a spus o femeie.

- Hai repede, că pleacă autocarul fără noi.

- Lasă ursulețul în mașină, i-a șoptit domnul care i-l oferise.

- Nu vreau, e al meu! răspunde Alexandra strângându-l la piept.

- Nu e al tău, ți l-am dat doar ca să dormi.

- Ba e al meu, nu vreau să-l las, și a dat să fugă din autocar.

- Oprește-te, copil prost. Dă-mi jucăria, n-auzi?

Alexandra a început să țipe :

- Mami, domnul vrea să îmi ia ursulețul. E al meu, nu îl dau.

-Nu mi se pare normal să faceți asemenea gesturi unui copil. Trebuia să vă gândiți când i l-ați daruit. Dacă e într-adevăr o problemă, pot să vi-l plătesc. Vă rog frumos, nu i-l luați.

- Ce să-mi plătești cucoană, ești nebună? Dă-mi ursul mai repede că îmi faceți probleme.

S-a iscat un adevărat tămbălău din cauza ursulețului de pluș, care a atras, cum era și firesc, atenția vameșilor ce se pregăteau să încheie controlul. Alexandra ținea jucăria strâns la piept, bărbatul care o revendica încerca să i-o smulgă.

La venirea polițiștilor omul s-a calmat, așezându-se pe locul lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Copila continua să plângă și a fost coborâtă din autocar împreună cu maicăsa și cu ursulețul.

Jucăria a fost supusă unui control amănunțit. Ce-i drept, era cam grea pentru dimensiunile ei și destul de rigidă.

Dar cum să fie altfel când ascundea sute de diamante în măruntaiele- i de pluș?

Au urmat ore de declarații, acuzări, explicații. Individul care îi oferise cu atâta bunătate jucăria Alexandrei, nu se mai recunoștea proprietar în ruptul capului. Urla că are drepturi, că vrea avocați, că e nevinovat și abuzat.