Ar trebui să mă număr printre cei nemulțumiți de cea mai recentă măsură anunțată de Ministerul Educației, aceea de a nu mai lăsa profesorii diriginți și învățătorii să noteze în catalog profesiile părinților elevilor. ”Jurnalist” și ”avocat” sunt două mențiuni cel puțin onorabile în catalogul fiicelor mele, dar cred că dispariția profesiei părinților din discuțiile cu profesorii este o măsură bună.

Problema care se pune este dacă este o măsură de substanță sau una demagogică, așa cum sunt multe din categoria corectitudinii politice sau ale celui mai recent concept educațional, ”mândria mediocrității”.

Sunt ferm convins că în multe școli răspunsul la întrebările ”ce e maică-ta, ce e taică-tu?” are o importanță în felul în care e tratat un copil în detrimentul altuia. Absența părintelui din ”prezentarea” copilului taie măcar impresia că va fi tratat de unii profesori în funcție de statutul părinților. Spun ”impresia”, pentru că la părinții cu poziții cu adevărat importante vestea că au copilul într-o clasă sau alta se duce oricum. Bine, dar de undeva trebuia început.

Oricum, e un pas spre un tratament egal, un lucru normal într-o școală.

Problema cu toate inițiativele din această categorie este că, odată una împlinită, urmează alta și alta, până ajungem la cereri și situații greu de închipuit la începutul procesului.

Așa am început cu ”scăderea presiunii” pe elevi și am ajuns la teoriile de parenting și educaționale care consideră mediocritatea o calitate. Am pornit de la copiii terorizați de părinți exigenți și am ajuns aproape la absența oricărei exigențe privind școala. Am plecat de la a nu mai încărca mintea copilului cu materii învățate pe dinafară și am ajuns la a nu îi mai pune să învețe o scurtă poezie, ”gimnastică” elementară pentru o minte în formare.

De exemplu, dacă pentru un tratament egal al elevilor intră în vizorul celor care fac aceste politici hainele purtate de elevi la școală? În definitiv, unul dintre argumentele invocate acum, statutul diferențiat, este mult mai pregnant în accesoriile și hainele copilului. Este mult mai ”țipătoare” diferența de statut prin haine decât prin profesia părintelui. De la o dezbatere pe această temă la reintroducerea uniformelor mai e doar un pas. Și pilda ”drobului de sare” nu se aplică, pentru că, spre deosebire de paginile lui Creangă, la noi drobul a căzut de câteva ori.

Putem noi ține linia bună a măsurii abia anunțate sau vom cădea în egalitarismul atât de drag modernității?

Egalitarism, când vorbim de caractere în formare, înseamnă, după mine, un biet oborean oarecum progresist, pierderea spiritului de competiție, inhibarea dorinței de depășire a propriilor limite, o producție în serie de oameni șterși, eficienți, dar lipsiți de orizont.

Uniforma e un pas spre așa ceva.