Peștele aligator are cea mai lentă rată de evoluție dintre toate vertebratele cu maxilar. Specialiștii spun că acești pești nu s-au schimbat prea mult de la prima apariție pe lume, încă de pe vremea dinozaurilor.

Pești preistorici și ritmul lent de evoluție

Peștii aligatori sunt „fosilele vii supreme”. Ei au evoluat într-un ritm incredibil de lent de când strămoșii lor au apărut în epoca dinozaurilor. Acest lucru s-a întâmplat în urmă cu 150 de milioane de ani, după cum au dezvăluit oamenii de știință. Ritmul lent de transformare înseamnă că acești pești preistorici au cel mai lent ritm de evoluție moleculară dintre toate vertebratele cu maxilar.

Linia de descendență a acestora (familia Lepisosteidae) se întinde pe parcursul mileniilor. Cele mai moderne specii din punct de vedere anatomic au apărut în registrul fosilelor în perioada Jurasicului târziu (163,5 milioane - 145 milioane de ani în urmă). Șapte specii vii locuiesc în lacurile și râurile din America de Nord și de Sud. O altă specie se aventurează ocazional și în ocean.

În cadrul unui nou studiu, publicat în revista Evolution la 4 martie, oamenii de știință au analizat acești pești și alte specii denumite „fosile vii” - organisme care au rămas aceleași pe perioade lungi de timp.

Unii specialiști consideră controversat termenul de „fosile vii”

Termenul este controversat. Deși multe dintre aceste specii seamănă cu rudele lor fosile, ele au suferit de fapt schimbări evolutive, chiar dacă acestea nu sunt vizibile. Pentru a fi „o fosilă vie”, un organism trebuie să aibă un strămoș comun străvechi cu linii genetice dispărute. De asemenea, trebuie să se fi schimbat puțin în forma fizică față de rudele fosile și să se fi diversificat într-un număr relativ mic de specii înrudite. Aceste explicații au fost oferite de autorul principal al noului studiu, Chase Brownstein, cercetător la Yale.

Cercetătorii au folosit analiza computerizată pentru a studia secvențele ADN care au fost păstrate de la strămoșii comuni:

„Odată ce o mutație fixează și schimbă o anumită secvență de ADN, aceasta devine o substituție", a spus Brownstein.

Specialiștii au analizat 471 de specii, mare parte fiind pești

Studiul a constatat că unele animale considerate fosile vii, cum ar fi tuatara (Sphenodon punctatus), celacantul (Latimeria chalumnae) și hoazinul (Opisthocomus hoazin) sunt diferite de rudele lor în moduri semnificative, deși și-au păstrat multe dintre caracteristicile lor.

Cu toate acestea, sturionii înrudiți par să fi evoluat într-un ritm și mai lent.

Dintre cele 471 de specii analizate, peștii aligator și sturionii au avut cele mai lente rate de substituție. Substituțiile au ca rezultat schimbări fizice. Ratele scăzute de substituție în acest grup de pești corespund, prin urmare, unor rate scăzute de evoluție. Asta înseamnă că linia genealogică nu s-a diversificat într-un număr uriaș de specii noi. Acestea sunt distincte din punct de vedere fizic.

Speciile care au apărut din această evoluție au rămas stabile pe perioade lungi de timp

Acestea au evoluat atât de lent, încât două specii separate de 100 de milioane de ani de evoluție se pot încrucișa. Se știe că peștele aligator (Atractosteus spatula) și Lepisosteus osseus se reproduc în râurile din Texas și Oklahoma.

Mai ciudat este că acești hibrizi sunt adesea fertili. Hibrizii naturali și cei induși în mod artificial sunt uneori sterili, chiar și atunci când sunt mai apropiați.

Este interesant faptul că peștele cu nasul lung și peștele aligator nu par să se fi împerecheat semnificativ pe parcursul istoriei lor evolutive. Ei au împărțit același mediu timp de aproximativ 55 de milioane de ani. Potrivit studiului, este posibil ca în prezent să apară hibrizi deoarece cele două specii sunt forțate să împartă zonele de reproducere în anumite câmpii inundabile ale râurilor.