Când am plecat în vacanţă pe la începutul lunii iulie, l-am lăsat pe Crin Antonescu aşa cum îl ştiam: camarad de arme cu nomenkalturiştii din PSD, bolborosind împreună aceleaşi blesteme împotriva Satanei de la Cotroceni şi împărţind cu Ponta, frăţeşte, prime-time-ul la Antena 3 şi Realitatea.

M-am întors şi am găsit alt preşedinte de partid. Antonescu aflase că din PSD face parte un om rău, pe nume Ion Iliescu, şi le cerea social-democraţilor să se despartă de acest reziduu fesenist.

"PSD e deja un partid istoric care, oricât s-ar simţi lezat domnul Ponta, provine din FSN şi e legat de persoana fondatorului său - Ion Iliescu - persoana care amestecă lucruri bune şi lucruri rele - mai multe după părerea mea", perora, acum vreo săptămână, preşedintele PNL.

Iubirea dintre Victor "Che" Ponta şi Crin "Fidel" Antonescu s-a destrămat. Omeneşte, te întristezi când vezi că oameni care au mers la braţ în campaniile electorale din 2008 şi 2009, au împărtăşit aceleaşi idealuri anti-băsesciste şi au împărţit beneficiile guvernării Tăriceanu au ajuns să se certe ca la uşa cortului.

Nu poţi să uiţi uşor că, în martie 2009, Ion Iliescu îl firitisea pe Crin Antonescu spunând că este "inteligent şi decent" şi că l-ar dori în PSD. Iar Antonescu răspundea drăgălăşeniilor, afirmând că Iliescu "trebuie apreciat" pentru că nu a pus armata să împuşte lumea strânsă în Piaţa Universităţii - ceea ce, sugera liderul PNL, Băsescu probabil că ar fi făcut.

Nu-mi aduc aminte ca, între cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale, când ţupăia pe scenă alături de Geoană, Antonescu să fi cerut înlăturarea lui Iliescu. Poate n-ar trebui să surprindă atât de mult ceea ce face Antonescu.

În ultimii cinci ani, în politica românească am avut aproape toate combinaţiile posibile: PDL cu PNL, PNL cu PSD, Băsescu cu Geoană, şi UDMR cu toată lumea. Pare a fi exclusă (dar n-aş risca să spun "niciodată") doar o coaliţie UDMR-PRM. Însă prea este proaspătă amintirea campaniei din 2009, când Antonescu a fost bichonul lui Geoană şi prea brusca schimbarea, cu 180 de grade, a atitudinii liderului liberal.

Problema lui Antonescu este că îşi închipuie că poate ajunge preşedintele României în 2014. Are un plan simplu: PSD intră la guvernare cel târziu în 2012 şi se uzează. PDL greu de crezut că-şi mai revine după dezastruoasa guvernare. PNL rămâne în opoziţie până la prezidenţiale, iar candidatul liberal, imaculat, câştigă.

În teorie, sună credibil. Sunt însă două probleme (cel puţin) cu acest măreţ proiect. Prima ar fi că Antonescu n-are suflu să reziste la o cursă de lungă durată. Este leneş. Îi place mai mult la Bruxelles, unde se relaxează alături de familie. Peste vară, programul său a fost simplu: duminică seara se întorcea la Bucureşti, stătea la şedinţa conducerii partidului, bifa un talk-show şi gata, înapoi în vacanţă.

Nu-mi plac "workaholicii", gen Ciorbea şi Boc, dar nici nu poţi spera să ajungi preşedintele României muncind trei zile pe săptămână şi plasându-te în topul chiulangiilor din Senat. În plus - şi aici vine a doua problemă - acest stil de conducere îi creează probleme lui Antonescu în propriul partid, unde nu este clar cine mai ia decizii. Liderii liberali, care de doi ani stau în opoziţie, departe de resursele bugetului, ar prefera să guverneze cu PSD decât să rămână pe margine până în 2014, în aşteptarea utopicului moment în care şeful lor se va instala la Cotroceni. De aceea, la nici 24 de ore după ce preşedintele PNL respingea moţiunea PSD, Mihai Voicu declara că liberalii o vor semna fără condiţii.

Chiar dacă PNL creşte în sondaje hrănindu-se din cadavrul viu al PDL, liberalii nu au de ce să fie mulţumiţi. Pluteşte în aer spectrul unei prea lungi perioade de opoziţie, urmare a conflictului cu social-democraţii.

Nu aş exclude ca, urmare a presiunii venite din partea protipendadei liberale, Antonescu să se întoarcă spăşit la Ponta, cerând locuri în viitorul guvern şi pentru prietenii Fenechiu, Vosganian sau Ruşanu.