Invitarea Regelui Mihai în Parlamentul României a provocat, aşa cum era de aşteptat, o vie dispută.
De data aceasta nu a fost vorba doar de o discuţie pe fond despre pro sau contra monarhie, ci dezbaterile au fost virusate de politică. După declaraţiile deloc măgulitoare ale lui Traian Băsescu la adresa fostului suveran, dimensiunea monarhică s-a modificat considerabil. Republicani de-o viaţă, stângişti redutabili au devenit, peste noapte, apărători ai tronului. Evident, din dorinţa de a fi, chiar şi numai la nivel declarativ - împotriva lui Traian Băsescu. De partea cealaltă, a PDL-ului, s-a născut un freamât mai ceva ca la Republica de la Ploieşti. A revenit în forţă mitul şi modelul Mareşalului Antonescu, "omul forte" care a fost sacrificat de camarila regală în plin război. E trist, foarte trist când istoria se politizează, e aruncată în lupte deşarte. Până la urmă, nu se întâmplă nimic spectaculos dacă Regele vorbeşte în faţa Parlamentului. Nici nu este vreun mare orator, e cel mult un gest de curtuoazie pentru un om care a împlinit 90 de ani. Nu se va schimba nici forma de guvernământ, nici Radu Duda nu va creşte în sondaje. Regele Mihai, fostul suveran, va fi judecat de istorie şi exclusiv după faptele sale! Şi eu am simpatizat după 1990 cu monarhia. După zeci de ani de comunism, simpla ideea de Rege îţi trezea fiori. Hăituirea fostului suveran de Ion Iliescu i-a mărit acestuia cota de popularitate. Luptele intestine, nevolnice, dintre partide au ridicat problema necesităţii existenţei unui arbitru. În plus, doar un ticălos poate contesta rolul Marelui Rege Carol I de a crea România modernă. Nu mai vorbim de Ferdinand I Întregitorul, încoronat la Alba Iulia. Acestea sunt fapte care nu pot fi şterse cu buretele, indiferent de politica pe care o facem. În privinţa Regelui Mihai, lucrurile sunt mai complicate, pentru că destinul său este legat de momentul 23 august. Nimeni nu mi-a putut explica logic cum România a semnat armistiţiul cu sovieticii abia pe 12 septembrie 1944, iar după declaraţia regelui de la radio, ruşii au luat prizonieri 130.000 de soldaţi români. Ce pace este aceea, făcută unilaterar, fără nicio negociere? E vorba de capitulare, nimic mai mult! Sau era de presupus că Stalin şi Armata Roşie ascultau Radio Bucureşti şi după mesajul regelui urma să fraternizeze cu românii? Ca o mică paranteză pentru urechiştii deveniţi monarhişti la apelul bocancilor. Regele Mihai este singurul monarh care nu a fost uns de Biserică, el depunând jurământul în faţa generalului Antonescu, patriarhul Nicodim şi Gheorghe Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Nefiind încoronată niciodată, e cam greu să-i spui Regină, Anei de Bourbon-Parma, dar desigur acestea sunt amănunte. Problema care a agitat cel mai mult mediile monarhiste a fost cea a succesiunii la tron. După cum se ştie, Regele Mihai are 5 fete şi iar ca un amănunt nesemnificativ nici una, dar absolut niciuna măritată cu vreun aristocrat. Conform statutului Casei Regale, a legii salice, moştenitorul trebuia să fie de parte bărbătească. Nedesemnarea prinţului Nicolae, nepotul Regelui, drept succesor a produs multă mâhnire bătrânilor monarhişti din exil, care s-au distanţat de Casa Regală. Într-un excelent interviu cu Ion Diaconescu în "Evenimentul Zilei", Adrian Pătruşcă dezvăluia negocierile dure duse de ţărănişti cu Regele Mihai pentru a-l desemna drept succesor pe Nicolae.
Voinţa Anei de Bourbon-Parma a învins, iar Margareta a fost declarată moştenitoare a tronului. Ulterior, Radu Duda a fost înobilat "principe de Hohenzollern-Veringen" iar, ulterior, din 2007, Radu al României Duda. Şi acest gest a dus la îndepărtarea altor monarhişti.
Desigur, acestea sunt deja pagini de istorie. Fără să fiu maliţios, cred că după dispariţia Regelui Mihai şi problema monarhiei se va pune în alte coordonate. Până atunci, să-l lăsam să vorbească....
Recomandările noastre
