PDL crede că plăteşte pentru că a impus un ritm prea dur al măsurilor de austeritate, dar nici măcar asta nu-şi reproşează, ci faptul că a avut comunicatori slabi, în special la nivelul Guvernului. Aceasta nu este doar o interpretare superficială a puseelor sociale din ultimele săptămâni, ci o incapacitate profundă de înţelegere a realităţii. Iar când Crin Antonescu urlă scos din minţi că vrea anticipate, în timp ce eu scriu, ştiu că nu mă înşel, ştiu că nimeni din clasa politică nu vrea să ajungă la rădăcinile răului. Suntem în mijlocul unei schizofrenii generale, toţi cred că scopul democraţiei este să asiguri alegeri libere şi că tot farmecul acestui sistem este să le câştigi. Nimeni nu spune că democraţia înseamnă prosperitate, înseamnă ce faci de-a lungul a trei-patru cicluri electorale, după ce se termină votul.

Răul pleacă de la conflictul de interese în care se află clasa politică. Toate partidele sunt pline de incompatibili. Politicienii români sunt şi arbitri, şi jucători. Au tentacule în energie, intermediază acordarea fondurilor europene, au propriile firme care consumă bugetele locale şi judeţene – pentru că ei dau banul, ei asfaltează -, sunt băgaţi până în gât în industria diplomelor universitare, de stat şi private, au degetele băgate în miliardele din sănătate, conduc spitale, au firme de medicamente şi interpuşi în Casele de Sănătate, sunt conectaţi practic la toate cheltuielile publice, care înseamnă 38% din PIB. Sunt atât de prinşi în sistemul public, care înseamnă zeci de miliarde de euro, încât resping orice reformă, oricât de mică. Sunt ca un cancer care nu acceptă tratamentul cu chimioterapice. Nu românii resping reformele – ceea ce nu se înţelege în această ameţeală generală – ci politicienii.

Oamenii uită lucrurile serioase şi plictisitoare. Vă amintesc eu cine a blocat Legea Educaţiei în 2010. Toţi parlamentarii din comisiile de Învăţământ din Parlament, în frunte cu senatorul PDL Mihail Hărdău. A fost un sabotaj pe faţă a interesului naţional. Traian Băsescu a cerut asumarea răspunderii când se ajunsese la sfârşitul lui noiembrie, iar de şase luni comisiile nu deschiseseră legea nici măcar la prima pagină. Hărdău e bine-mersi şi-acum, înfipt în Sistem şi făcând o politică ipocrită care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Aş fi fost singurul protestatar în stradă, dar atunci mi s-a urcat sângele la cap.

Noţiunea de incompatibilitate în care se află establishment-ul românesc, numărând câteva mii de oameni, trebuie înţeleasă într-un sens cât se poate de strict, cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. Până nu scoatem clasa politică din această paradigmă, reformele vor fi mimate. Lipsa acestora înseamnă împărţirea inechitabilă a beneficiilor, absenţa unui joc corect care să asigure şanse egale şi îndepărtarea de singurul scop al democraţiei: prosperitatea. Avem în sfârşit un departament de control al averilor în cadrul Fiscului. Vorbim despre el din 2003, când Adrian Năstase a fost ameninţat de Opoziţie cu această reformă, şi suntem în 2012 şi tot va trebui să mai aşteptăm vreo opt luni până va începe să funcţioneze. Asta ca să înţelegem câtă voinţă politică există pentru reforme şi care este viteza reală, imperceptibilă, cu care ne mişcăm.

Tot aşa cum nu există voinţă politică pentru extirparea pierderilor uriaşe din cele 762 de societăţi ale statului, dar Antonescu şi Ponta n-o să dea niciodată ochii peste cap şi nici n-o să cheme lumea în stradă pentru un motiv atât de pueril, deşi consecinţele asupra economiei private şi a bunăstării pensionarilor sunt dezastruoase. Ca să extragem această rădăcină a răului trebuie să aruncăm cu napalm peste pădurea de incompatibilităţi în care se ascunde clasa politică. În 2012, aş face din Fisc şi ANI pilonii statului de drept. Le-aş depolitiza complet şi aş impozita averile nejustificate, pentru că e mult mai uşor să verifici o fişă fiscală decât să faci un dosar DNA. Asta cere poporul, nu oprirea reformelor, ci egalitatea de şanse şi o pedeapsă pentru o clasă politică, nu atât lacomă, cât indiferentă. Cred că PDL se face că nu înţelege acest lucru şi, de fapt, aici e marea sa problemă.