Comisia Europeană a propus ieri ca şase ţări (România, Grecia, Irlanda, Portugalia, Letonia şi Ungaria) să-şi poată diminua, cu până la 5%, procentul cu care statul cofinanţează proiectele realizate cu bani europeni, într-o tentativă de a impulsiona creşterea economică şi competivitatea din aceste ţări.

În România s-a discutat ieri despre majorarea salariilor bugetarilor, de parcă economia autohtonă ar fi crescut exploziv peste noapte, iar politicienii ar trebui să împartă bunăstarea. Cum a fost posibil ca scena politică românească să ofere o nouă mostră de suprarealism şi provincialism? Câteva declaraţii banale ale reprezentanţilor FMI au generat o serie de răbufniri populiste, din partea unor politicieni din arcul guvernamental, semn că fenomenul este în stare latentă în coaliţie.

Jeffrey Franks şi Mihai Tănăsescu nu au făcut decât să declare un lucru pe care-l tot repetă de când România a încheiat acordul cu FMI: Fondul susţine orice politică guvernamentală, atâta vreme cât aceasta nu afectează indicatorii macroeconomici. Majorarea salariilor nu face excepţie. "Creşterea salariilor poate avea loc doar dacă există un număr satisfăcător de angajaţi în sistemul bugetar. Există încă o supraangajare în sectorul public", a declarat Jeffrey Franks, şeful delegaţiei FMI în România. "Decizia de a creşte puţin salariile, dar cu respectarea ţintelor convenite cu FMI, e un lucru pe care Fondul îl acceptă. Trebuie însă să fim foarte atenţi cu echilibrele macroeconomice, ca acestea să nu fie încălcate", a întărit această idee şi Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la FMI.

Nici unul nu a declarat că guvernul poate mări salariile de mâine. Nicăieri în lume FMI nu a oferit şi nu va oferi reţete politice clienţilor săi. Fondul este o bancă, iar reprezentanţii săi sunt preocupaţi doar ca economiile ţărilor pe care le-au împrumutat să nu intre în colaps, pentru a putea returna banii. Guvernul român este liber să majoreze salariile cu ce procent vrea. S-ar putea însă ca, înainte, să fie nevoit să disponibilizeze masiv angajaţii din sectorul public, sau să crească substanţial procentul de absorbţie a fondurilor europene. În 2012, guvernul trebuie să se încadreze într-un deficit bugetar de doar 3%. Pentru aceasta, trebuie să reducă drastic pierderile pe care le au societăţile sau companiile naţionale, din cauza managementului politizat şi subprofesionalizat. Reformarea circuitelor financiare din sistemul de sănătate, astfel încât nivelul arieratelor să se reducă simţitor, este un alt obiectiv care ar trebui să primeze în faţa majorării salariilor bugetarilor.

Unii politicieni din arcul guvernamental au reţinut doar că FMI este de acord cu majorarea salariilor şi au început să pună presiune publică pe Boc. Există politicieni care sunt gata să cadă în patima populismului cronic, la primul semn de stabilitate economică. Pericolul despre care vorbea Traian Băsescu este cât se poate de real. Pe măsură ce alegerile se vor apropia, presiunea va creşte în coaliţie. UNPR, partid de stânga, va avea nevoie de combustibil, dacă vrea să treacă pragul electoral. Liderii săi vor uita probabil de discursul despre stabilitatea economică şi vor încerca să forţeze adoptarea unor măsuri nesustenabile. Primele semne au început deja să apară. De altfel, Cristian Diaconescu a fost singurul lider UNPR care a încercat să tempereze derapajele populiste. Colegii săi Marian Sârbu şi Eugen Nicolicea abordaseră deja discursuri de campanie. Pentru a nu fi acuzat că este insensibil la nevoile populaţiei, premierul Emil Boc a promis majorări salariale, nu din octombrie 2011, ci din ianuarie 2012. De parcă în trei luni, economia românească ar creşte exploziv. Liderii UDMR au susţinut şi ei majorările salariale din 2012, în loc să pună umărul la reorganizarea administrativteritorială a României, care ar avea drept consecinţă astuparea multor găuri prin care se risipesc resursele bugetare. Din această perspectivă, anul electoral 2012 nu sună deloc bine. Doar PDL pare decis să nu alunece pe panta populismului, numai pentru că este singurul partid care ar deconta la urne efectele negative ale unor politici economice iresponsabile.