"Hagi la Steaua: ce stire mai e si asta? Se indoia cineva ca "Regele" va incaleca, odata si-odata, calul nazdravan ce paste in Ghencea?"

Intrebarea era cand, nu daca va antrena candva echipa cu care, in anii 1987-1990, uluia Europa.

Hagi face parte din codul genetic al Stelei. Golurile sale fabuloase, precum cel care a adus Supercupa Europei in Ghencea, i-au colorat ADN-ul in ros-albastru pe vecie. De aici, senzatia implacabila ca postul de antrenor la Steaua i se cuvine.

Ei bine, tocmai la acest i se cuvine trebuie sa fie atent Hagi. La fel de bine i s-a cuvenit si palaria de antrenor al Romaniei. Amintiti-va: era o fericire nationala ca Hagi, marele Hagi a ajuns dirijorul de pe margine al unei echipe pe care o condusese din teren. Si nu s-a terminat prea bine!

In 2001, cand si-a incheiat glorioasa cariera de jucator la Galatasaray, Gica Hagi a pornit vijelios pe un drum plin de capcane: cel de antrenor. N-a stat pe ganduri nicio clipa cand i-a fost oferita conducerea echipei nationale. A urcat la carma si, dupa o premiera istorica – victorie la Budapesta -, a esuat in barajul cu Slovenia.

Stop! Nu e sanatos sa-i acordam lui Hagi prezumtia de maiestrie intr-ale antrenoratului, dar nici sa-i atarnam din start o talanga de gat, pe care sa scriem mascari, cu creta, ca pe marfarele din gara, nu e drept! Asa cum, in 2001, prea ne buluceam sa-l decretam mare antrenor inainte de a fi antrenat macar o secunda, exista acum o placere generala in a-i pune o eticheta nedreapta: Hagi? Un loser!

Nu, Hagi-omul nu e nici pe departe un perdant. E celebru, bogat si respectat. Cu mici paranteze, cariera lui a fost o nesfarsita logodna cu succesul. Nu a esuat in tampenii de ceafa-lata-cap-patrat, cum i s-a intamplat unui alt geniu al gazonului, bulgarul Hristo Stoicikov. Ajuns la 42 de ani si jumatate, Hagi-omul are toate atuurile unui invingator.

Atentie, insa! Steaua 2007 e o incercare ce nu tine seama nici de celebritate, nici de palmares, nici de bogatie. Steaua 2007 poate fi masteratul lui Hagi in meseria de antrenor, dar si cosciugul marilor sale ambitii. In niciuna dintre situatii, valoarea lui Hagi, de cunoscator al fenomenului fotbal, nu va fi pusa la indoiala. Tot ce conteaza acum sunt tenacitatea, rabdarea si abilitatea lui Hagi de a duce un proiect la bun sfarsit.

Hagi-antrenorul n-a avut rezultate catastrofale nici la echipa Romaniei, nici la Galatasaray sau la Poli Timisoara. La nationala a etalat chiar un joc spectaculos, iar in Turcia s-a aflat la cateva etape de a castiga titlul in fata unui adversar – Fenerbahce – cu un lot mult mai valoros. Din pacate, a clacat pe final.

Asta a fost principala problema a lui Hagi peste tot: a clacat pe final. A construit frumos luni in sir, dar, pe masura ce tensiunea crestea, si-a pierdut rabdarea. Fata de jucatorii sai, de conducere, de arbitri, de el insusi.

Acum, mai batran cu cativa ani si mai carunt cu cateva smocuri de par, Hagi isi poate regasi rabdarea care i-a lipsit in ultimele campanii. Cu o conditie insa: si noi sa avem rabdare cu el! Sa nu asteptam minuni din partea lui, ci doar un fotbal convingator.

Daca vrem minuni, ar fi mai bine sa mergem la teatru, la film sau la circ!