Ieri, Sfântul Sinod, prin vocea episcopului vicar patriarhal PS Vincenţiu Ploieşteanu, a anunţat: „Colegiul CNSAS, prin verdictele sale sumare, pripite şi tendenţioase, nu poate, în starea şi structura actuală, să evalueze în mod nepărtinitor, nepartinic şi obiectiv activitatea clericilor ortodocşi din timpul dictaturii comuniste“. Mai pe româneşte, nu ne interesează ce face CNSAS-ul. „Verdictele neclare de poliţie politică date de CNSAS nu au nicio valoare pentru BOR“, a spus răspicat şi preotul Constantin Stoica, purtător de cuvânt al Patriarhiei.

„Evenimentul zilei“, inclusiv subsemnatul, a militat din 1998, de pe vremea când CNSAS nu visa că va apărea pe lume, pentru necesitatea unei lustraţii, inclusiv la nivelul cultelor. Sau o lămurire definitivă şi atât de necesară asupra relaţiilor dintre culte şi organele Securităţii. Să fie ridicat acest văl al calomniei privind „biserici colaboraţioniste“ sau un cler care mima religiozitatea, având în realitate grade.

Cu toate acestea, nu pot să nu observ că CNSAS a început cu stângul în ceea ce ei au denumit o deconspirare a ierarhiei. În primul rând au vorbit numai despre ortodocşi, ca şi cum doar ei ar fi fost îngăduiţi – că acesta este termenul – sub regimul comunist. În al doilea rând au făcut-o cu o superioritate deranjantă. „Astăzi s-ar putea să pârlim nişte Berbecuţi în sutane aurite!“, anunţa Mircea Dinescu. Nimeni nu este mai presus de lege, dar acest subiect trebuie tratat cu un minim bun-simţ şi delicateţe. Nici nu erau invitaţi ierarhii la audieri, că pe surse erau deja condamnaţi. La ce să se mai ducă la CNSAS? Să fie filmaţi – încolţiţi de reporteri şi cameramani – precum borfaşii de la DNA?

Evident că au existat turnători, iar cazul Mitropolitului Corneanu – publicat ieri de EVZ – este elocvent. Dar fiecare caz trebuie tratat aparte. Să nu uităm că Biserica a fost, în timpul dictaturii comuniste, singura instituţie care nu s-a identificat cu ideologia ateistă de stat, „ceea ce a determinat din partea regimului ateu folosirea prin intermediul fostei Securităţi a unor mijloace de presiune inimaginabile, inclusiv forţarea la cooperare şi semnarea de angajamente“.

Dacă nu înţelegi drama, umilirea, tortura prin care au trecut unii dintre slujitorii ei – care poate au acceptat colaborarea în numele Supravieţuirii Bisericii -, e greu să-i convingi să vină la o judecată. Lipsind aceste elemente, Biserica s-a simţit răstignită pentru a doua oară, s-a trezit din nou ca-n anii stalinismului.

Iar ca maximă reacţie la ceea ce li se întâmplă trebuie amintit că mulţi ierarhi care au primit verdictul de poliţie politică sunt întâmpinaţi cu aplauze. Pentru că e la mintea cocoşului că Securitatea te căuta în doar două cazuri: dacă-l mărturiseai pe Hristos, ori dacă erai vreo lichea. Finalul acestei încleştări era previzibil pentru că nimeni nu a câştigat vreun război cu Biserica. CNSAS merge mai departe nebăgat în seamă, iar Biserica şi-a făcut propria comisie…