După ce, miercuri, noua Agenţie Naţională de Integritate a ieşit din laboratoarele parlamentului, hoţii nu vor mai avea, în sfârşit, posibilitatea să consulte declaraţiile de avere ale demnitarilor pentru a se informa temeinic pentru ce şi pentru cât îşi riscă libertatea.
Oricât vi s-ar părea de alambicată logica frazei anterioare, ea prezintă, în sumar, unul dintre argumentele avansate în Senatul României pentru decizia de a trece „la secret” obiectele de valoare aflate în posesia demnitarilor.
Declaraţiile de avere ale acestora au ajuns un fel de comedie proastă, gustată transpartinic de politicieni. O comedie constituţională totuşi, din moment ce senatorii s-au plâns că sunt obligaţi să voteze o lege doar de dragul angajamentelor europene ale României. Dacă n-aţi înţeles, aleşii au făcut, de fapt, un mare bine ţării, îndreptând, cât s-a putut, defectele originare ale unei instituţii puse pe butuci de judecătorii Curţii Constituţionale.
Povestea o ştiţi: câteva articole din legea de funcţionare a ANI, întâmplător cele mai importante, au intrat în coliziune cu prevederile Legii fundamentale, iar parlamentul şi-a asumat dificila sarcină de a mai salva ce se mai putea salva. Şi dacă tot s-a ivit ocazia, au mai umblat pe alocuri şi la câteva chestiuni de nuanţă.
Demnitarii care îşi completează greşit declaraţiile de avere nu vor mai răspunde penal pentru „neatenţie”. Noua lege le permite să rectifice oricând eventualele incongruenţe. Mai mult, bijuteriile şi tablourile demnitarilor au fost trecute „la secret”, pentru că „aparţin de intimitatea casei noastre” şi trebuie „păstrate cu sfinţenie”.
Şi pentru ca „oamenii să nu mai iasă plângând de la comisii” sau, mai grav „să se sinucidă” pentru că „munca de-o viaţă le-a fost confiscată”, senatorii au decis ca organele de cercetare a averilor constituite pe lângă Curţile de Apel să fie desfiinţate. „Ar fi făcut abuzuri ca să-şi dovedească utilitatea”, a conchis Gyorgy Frunda, creierul limpede din spatele acestei decizii.
Nu e prima oară când obsesia onorabilităţii ia, la Bucureşti, forma unor parlamentari care gândesc strâmb şi decid în consecinţă. Votul de miercuri din Senatul României n-a fost despre reglarea legislativă a unor nereguli. N-a fost despre protejarea intereselor superioare ale cetăţenilor.
Transformarea ANI într-o instituţie de vitrină a fost, este şi va fi marca himerelor care bântuie destinele mici şi carierele mari ale demnitarilor. Cum să fii sărac şi cinstit din oficiu? Cum să-ţi păstrezi castitatea etern, împotriva tuturor dezvăluirilor şi evidenţelor? Cum să faci şi să desfaci interese, conjuncturi, afaceri oneroase şi „mici atenţii” situate în afara legii, din postura alesului integru? Cum să fii, simultan, pe placul celor care îţi oferă legitimitate, votanţii care te vor necorupt şi sincer, şi pe placul celor care îţi oferă, direct sau indirect, beneficii?
Mega-alianţa PDL-UDMR-PSD-PC- PNL a găsit miercuri toate răspunsurile convenabile, într-o convergenţă de interese transpartinice care a anulat orice diferenţă între bine şi rău.
„Ne-am asumat de multe ori rolul de cobai ai Europei, ni-l asumăm şi acum”, a susţinut de la tribuna Senatului doamna Olguţa Vasilescu, dând voce sentimentelor amestecate ale colegilor care nu înţelegeau de ce e România singura ţară din UE dotată cu o astfel de instituţie.
Senatorul Frunda s-a întors în timp, amintindu-şi de 1968 şi de înfricoşătoarea Lege 18 de verificare a averilor, introdusă de regimul Ceauşescu. Puiu Haşotti a ţinut să condamne discursurile „gen Robespierre”, amintind cum a sfârşit celebrul revoluţionar francez, în vreme ce Petre Daia l-a evocat, cu evlavie, pe Antonie Iorgovan, acuzând, în schimb, „atitudinea de persiflare” a „colegului de la ANI”. Persiflare care poate fi exemplar pedepsită dacă Traian Băsescu promulgă legea în forma propusă.
Comisia Europeană poate sta liniştită. La Bucureşti, parlamentarii au găsit puterea de a fi solidari cu salvarea ANI, instituţia „stăpânită de ură” pusă pe picioare de Monica Macovei, lăsată fără dinţi de Curtea Constituţională şi resuscitată din pix de politicieni care mişună, proustian, în căutarea propriei inocenţe. Nici ANI, nici dumneavoastră, nici eu nu mai avem posibilitatea reală s-o facem.