Ioana Lupea: "Un pui gratis face cât o autostradă suspendată şi un canal Bucureşti-Dunăre-Marea Neagră pe dedesubt".
Campania electorală pentru alegerile parlamentare capătă proporţiile unei imense cozi la pui din vremea lui Ceauşescu. Acum nu se mai dă în spatele magazinului, ci într-un cort inscripţionat, din portbagajul unor maşini sau se livrează direct la votantul beneficiar într-o pungă de plastic cu însemnele partidului şi numele candidatului. Ce? Orice încape întrun buzunar sau într-o traistă goală. Unii politicieni dau la lumina zilei, în spaţii special amenajate şi numesc ipocrit, plata în natură sau în bani pentru un vot, generozitate. De stânga, de dreapta sau de centru, orice act de caritate îndeplinit în public odată la patru ani se cheamă în cel mai bun caz publicitate.
Oferta electorală trebuie să fie variată, chiar dacă votanţii nu sunt pretenţioşi: alimente, bani, încălţăminte, excursii. Iau de la toţi, cum spunea o bătrână prăvălită într-un scaun în cortul Fundaţiei „Dan Voiculescu“ pentru dezvoltarea României, instalat în Piaţa Sudului. Ca o preoteasă anunţând noile vremuri, sugera urlând voluntarilor, care ofereau excursii gratuite la mănăstirile din jurul Bucureştilor, să le ceară pretendenţilor buletinul: „Să se vadă dacă au votat, că nu se poate să se dea chiar aşa, pe degeaba“. O doamnă între două vârste gata să-şi luxeze glezna în groapa din asfalt, propagandistă amatoare, trâmbiţează marile realizări ale lui Piedone, îndemnând coada supusă să voteze candidatul PC pentru parlament.
Ştampila „votat“ este cartela de alimente în România europeană; calea regală spre împlinirea nevoilor elementare, aici şi acum, nu mâine, nici în patru, nici în cinci, nici în următorul mandat. Un pui gratis face cât o autostradă suspendată şi un canal Bucureşti- Dunăre-Marea Neagră pe dedesubt. Politica zilei este rezumată tranşant în discuţia dintre trei pensionare nemulţumite, poposite pe o bancă din faţa cortului fundaţiei care poartă numele lui Dan Voiculescu, candidat într-un colegiu din sectorul patru: „Toţi zic că-ţi dau, dar până la urmă nu-ţi mai dau nimic“.
„Ce se dă“ este întrebarea fundamentală la care trebuie să răspundă politicienii în această campanie electorală, chiar dacă o recunosc sau nu. Unii admit pe la colţuri, în şoaptă, că nu e bine să-ţi jigneşti electoratul: „Ştefăneşti“ a fost experimentul, antrenamentul pentru marea coadă naţională. „A da“ este mai important decât a face, a creşte, a reforma, a înnoi, a schimba, a revoluţiona. Marile proiecte politice se fac ţăndări în faţa acestei solicitări simple şi practice. Oamenii nu mai cred în politicieni, programe, promisiuni, doar în vechea zicală sănătoasă „ce-i în mână nu-i minciună“ pe care s-a fundamentat şi campania electorală din ultimii doi ani a partidului liberal de guvernământ. PNL a dat şi aşteaptă să culeagă în toamnă roadele generozităţii sale susţinute de la bugetul statului. Câştigă cine dă mai mult şi la momentul potrivit.
O ţară membră a Uniunii Europene, care se făleşte cu o creştere-record a produsului intern brut în 2008, este locuită de cetăţeni care-şi vând pe o nimica toată un drept câştigat cu sânge, oricât de patetic ar suna. Tranzacţionarea votului, faptul că unii dau şi cei mai mulţi iau, ne arată ceea ce ascund statisticile şi rapoartele guvernului: că România este atât de săracă încât şi-a pierdut şi mândria.
Recomandările noastre
