Putin avea nevoie de un spectacol grandios. Ţi se făcea şi milă de el, săracul, cu faţa înţepenită de operaţiile estetice, cum se chinuia să mimeze înflăcărarea. Mizanscena, mai împănată cu simboluri decât un şoşoi cu slăninuţă, în care Vladimir Vladimirovici a semnat documentele de anexare a Crimeei, trebuia să impresioneze lumea, dar mai ales pe ruşi.

Trebuia să le depaneze sentimentele imperiale, serios hârbuite după destrămarea URSS. Şi trebuia, mai ales, să mascheze o înfrângere epocală: pierderea Ucrainei. Prăbuşirea regimului-marionetă al lui Ianukovici şi smulgerea teritoriului mitic al Malorusiei din ghearele Moscovei reprezintă o catastrofă pe care recuperarea Crimeei nu o poate compensa. Fără Ucraina, visul falnic al Eurasiei s-a spulberat. Iar Putin ştie bine asta. Şi mai ştie că nu se poate opri aici, dacă nu vrea să-i pălească steaua de lider temut. O ditamai Ucraină în coastă (fie ea şi fără Crimeea), pe cale să fie încorporată în NATO şi UE pe repede-înainte, ar însemna un pericol de moarte pentru Rusia imperialistă, dar şi pentru Putin personal. Puternica oligarhie rusă şi temutele servicii secrete, amuşinând slăbiciunea, ar putea să constate că micul kaghebist, pe care tot ele l-au aburcat în cârca Rusiei, a devenit incapabil să le mai apere interesele şi s-ar putea descotorosi de el ca de o sticlă goală de votcă. Aşadar, Putin îşi joacă propria soartă şi nu se va da în lături de la nimic pentru a redobândi, într-o formă sau alta (divizări, anexări, federalizări, regimuri-marionetă etc), controlul asupra unei părţi cât mai mari din teritoriul pierdut. Puţini au remarcat că, spre deosebire de "Precedentul Kosovo" şi "Modelul Osetia", anexarea Crimeei prezintă o particularitate teribilă: nu are graniţă comună cu "statul pretendent”, așa cum Kosovo avea cu Albania și Osetia cu Rusia. Din acest punct de vedere, Crimeea seamănă perfect cu Transnistria: nu are frontieră comună cu Rusia, dar are baze militare ruseşti. Plus o miză cu simbolistică uriaşă. Ieri, liderul transnistrean Evgheni Şevciuk a fost chemat la Moscova. Cealaltă marionetă a Kremlinului, găgăuzul Mihail Formuzal, a fost şi ea convocată de Stăpân pe 25 martie. Nu trebuie să fii cine-ştie-ce geostrateg ca să înţelegi care va fi următoarea ţintă a Rusiei. De altminteri, felul timorat în care vorbea miercuri preşedintele de la Chişinău, Nicolae Timofti, spunea chiar mai multe decât avertismentele străvezii ale lui Traian Băsescu. Dacă insurecţia din Ucraina şi anexarea Crimeei, oricât de apropiate de frontierele noastre, nu reprezentau totuşi pentru noi o ameninţare directă, o eventuală declarare a independenţei Transnistriei ar fi o lovitură puternică, frontală la adresa României. Or, cum reacţionează Bucureştiul în faţa acestei ameninţări? "România a răspuns prompt aşteptărilor, inclusiv prin declaraţiile preşedintelui, prin reacţia Ministerului de Externe, prin poziţia Parlamentului, dar poate mai puţin din partea premierului", declara într-un interviu Teofil Bauer, ambasadorul ucrainean în România. Pentru lumea diplomatică, obişnuită cu ocolişuri mieroase, vorbele acestea sunt ca nişte ciocane peste degete. Chiar aşa, ce joacă premierul de s-a indignat şi Kievul? Ieri, a încercat să se pună de-a curmezişul plecării lui Băsescu la Bruxelles, după ce acesta convenise cu preşedintele de la Chişinău să ceară UE un calendar clar pentru aderarea Moldovei. Acum o săptămână, la Chişinău, decreta cu seninătate: "Nu există riscuri pentru securitatea Republicii Moldova". Iar acum trei zile, în Albania, a revenit la vechea marotă, susţinând că locul Kosovo este în UE (!) În octombrie 2013, când Ponta i-a promis lui Joe Biden, la Casa Albă, că România va recunoaşte statalitatea Kosovo imediat după ce Traian Băsescu îşi încheie mandatul, se mai putea găsi o explicaţie pentru atacul la interesele naţionale: dorinţa de a câştiga de la sultan firmanul prin linguşeală. Acum, însă, când Rusia a anexat Crimeea invocând exact "Precedentul Kosovo", când integritatea teritorială a Republicii Moldova e ameninţată, când e în joc soarta a zeci de mii de români de peste Nistru, felul în care Ponta o ţine gaiamaţu e de-a dreptul dubios. La fel şi jena premierului de a acuza clar, fără echivoc, agresiunea Rusiei. Mircea Marian sublinia cât de periculos este pentru România să vorbească pe două voci: a preşedintelui şi a premierului. Îmi permit să-l completez amical: mai periculos pentru România decât să vorbească pe două voci este să joace dublu.