Am fost la Barcelona în două vacanţe, în care am colindat de dimineaţa până seara, şi aş reveni oricând acolo cu plăcere.

Nu mă deranjează miasmele care îi fac pe unii compatrioţi de-ai noştri să strâmbe din nas şi chiar nu cred că aceasta ar fi o mare problemă, dincolo de faptul că, în condiţiile în care oraşul e sufocat de turişti tot anul, cred că autorităţile locale se descurcă binişor.

Am revăzut, cu bucurie, arhitectonica unică a clădirilor şi largile bulevarde din bijuteria catalană pe parcursul transmisiunilor oferite, în weekend, de TVR 2 şi Eurosport de la Campionatele Europene de atletism, mai precis, de la maratonul feminin şi de la cel masculin.

A fost o sărbătoare a sportului. Ba chiar, parafrazând sloganul celei mai iubite echipe de fotbal catalane, a fost mai mult decât o întrecere sportivă. Fiindcă, pe lângă cipilica albă a Lidiei Şimon, camerele de luat vederi din elicopter sau purtate de motociclişti ne înfăţişau geometrie şi palmieri, Sagrada Familia, Arcul de Triumf, La Pedrera, statuia lui Columb.

Am tot încercat să găsesc vreo asemănare între ei şi noi, dar n-am reuşit (poate cu excepţia amănuntului că şi noi aruncăm, precum maratoniştii, sticlele golite de apă pe stradă, numai că acolo presupun că le strâng repede organizatorii!): un campionat continental nu putem organiza deoarece nu avem nici măcar un stadion capabil să găzduiască o asemenea întrecere.

Şi unde i-am caza pe toţi sportivii, fără să mai punem la socoteală turiştii aferenţi? Să zicem că noaptea ar mai avea ceva de făcut, că suntem fruntaşi la cluburi, dar ziua ce ar vizita în afară de măgăoaia poporului, Lipscanii, terasa La Motoare şi scările rulante ale pasajului gol de la Universitate?! Nu mai pomenim de metrou, care în Barcelona e făcut ca să se descurce şi un idiot. Reţeaua acoperă întreg oraşul, staţiile sunt scurte, totul e practic.

Unde mai pui că, atunci când cobori, dai peste cel puţin un obiectiv despre care ai aflat din ghidul complex cărat în bagaje. În Bucureşti, mă întreb ce ar fi de vizitat la Dristor (shaormăria, fireşte!) sau la staţia Nicolae Teclu. Nu mai zic despre maidanezii care ar simţi nevoia să devină şi ei maratonişti, dacă tot se întâmplă în oraşul lor! Între capitala catalană şi cea a României sunt diferenţe de istorie şi de civilizaţie insurmontabile.

Asta nu înseamnă că oraşul nostru ar trebui să fie ocolit de străini sau că operatorii de turism de aiurea n-ar saluta apariţia unui simbol al Bucureştiului, chiar a unuia respectând logica românească "afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul". Ţinând însă cont de linşajul mediatic declanşat după dezvăluirea brandului de ţară, ca bucureştean, aş prefera ca măreaţa noastră capitală să rămână fără.

De ce a fost făcută praf, cu atâta furie, frunza din grădina Carpaţilor? Fără doar şi poate, pentru că această campanie are de-a face cu politicul, ceea ce a atras ostilitatea celor două televiziuni de ştiri care ţin loc de opoziţie în această ţară. Nici măcar contestarea unui desen şi a unui slogan nu sperie, cu toate că brandul nu ni se adresează nouă, ci potenţialilor turişti străini.

Minuţiozitatea cu care a fost desfăcut însă firul în patru înspăimântă! N-a fost iertat nimic. Forma frunzei, culoarea ei, grădina, Carpaţii, fontul sloganului, căciula de pe "â", motivul pentru care scrie "Mânia" după "Ro" şi multe alte asemenea. Am aflat tot - cine a plătit, cine a hotărât, cine a desenat, cine a plagiat -, mai puţin ce părere şi-au făcut despre noi străinii văzând în ce hal ne certăm.

Pentru toate acestea, s-a stabilit că un singur om e vinovat: Elena Udrea. Bun. S-o dăm afară (dar nu oricum – în şuturi, că doar e femeie, iar noi, românii, îi urâm sincer pe şefii care nu sunt bărbaţi), să refacem campania, desenul şi ce-o mai fi, ca să nu dezinformăm contribuabilul european.

Asta se poate face în doi timpi şi trei mişcări. Mult mai greu de făcut ar fi însă să aducem ţara chiar şi la nivelul unui brand discutabil precum cel cu explorarea grădinii Carpaţilor! Dar poate că în energia pe care o risipim contestând şi distrugând orice de nu mai rămâne piatră peste piatră stă una dintre explicaţiile pentru care avem un brand, dar nu şi o ţară civilizată.