Deşi cochetăm de 22 de ani cu democraţia, adevărul unic, atât de drag comuniştilor, e mai viu ca niciodată.
România s-a radicalizat în tabere, fiecare tabără are un adevăr unic, în baza căruia adepţii se bat cu cărămida în piept că dreptatea e de partea lor. La câţi deţinători de adevăruri unice există în acest moment în România, nu e de mirare că dialogul este imposibil. Principiul "cine nu-i cu noi, e împotriva noastră" a generat un radicalism împins la extrem şi proliferează din spaţiul politic, via cel mediatic, în spaţiul public. Din acest fals şi păgubos principiu s-au născut îngerii şi demonii României post-decembriste. S-a ajuns la situaţia absurdă în care, pentru fiecare tabără în parte, "ai noştri" sunt obligatoriu îngeri, musai buni, negreşit victime, iar "ai lor", viceversa, sunt răii absoluţi. În consecinţă, orice ar face "ai noştri" este bine, orice ar face "ai lor" este rău. Curat circ este când unul "de-al nostru" migrează la "ai lor" şi, brusc, devine dintr-un om absolut respectabil, un infam trădător, cu care nu-i bine să fii vecin de cartier, darămite să te aşezi la masă. Când unul "de-al lor" migrează "la noi", e perfect, nu-i un trădător, doar că Dumnezeu l-a adus pe calea cea dreaptă. Ce să mai spunem de cei care îndrăznesc să aibă alte idei decât cutuma oficială şi să critice adevărul unic? E păcat de moarte. Dacă pentru păstrarea unor aparenţe de monolit imprudentul gânditor cu voce tare nu este aruncat ca o măsea stricată sau nu este executat în presă, atunci este sigur izolat de către deţinătorii de adevăr unic precum un ciumat contagios. Din aceste combinaţii exclusiviste de alb-negru, din lipsa infinitelor nuanţe de gri, s-a născut politica românească postdecembristă, dar şi neîncrederea electoratului în politicieni. Să nu se mai mire nimeni că nucleele de partid nu sporesc, iar vânătoarea cu arcanul de membri sau simpatizanţi ai partidelor e din ce în ce mai dificilă. Cei ce înţeleg că mecanismul care funcţionează precum un pat al lui Procust, iar înregimentarea înseamnă pierderea libertăţii fug de politică ca de Michiduţă. Cei ce nu pricep intră cu ideile şi visele lor în malaxorul manipulării şi ies cu ideile altora. Când se trezesc după această experienţă traumatizantă şi, adesea, ireversibilă, e prea târziu să mai poată repara ceva. Fireşte că există şi oameni care vor în patul lui Procust, se lasă manipulaţi cu plăcere, vor ca alţii să gândească pentru ei iar ei, să execute, dacă asta le deschide uşa către bani şi putere. Întreaga nebunie din politică n-ar fi posibilă dacă mass-media nu ar duce aceste mizerii în casele oamenilor. Puterea, exercitată direct sau la nivelul de eminenţă cenuşie, dacă nu este recunoscută, nu este putere. Pentru ca ea să se propage în mentalul colectiv, e nevoie de presă. Din cauza asta pierd mogulii bani în imperii mediatice, ca să impună sau să dărâme idoli, să sprijine aliaţi şi să demoleze adversari. Presa care relatează adevărul nu este utilă nimănui. Nici măcar cititorului sau telespectatorului. Şi el a fost nărăvit să accepte doar informaţia pe care doreşte să o audă, pliată pe convingeri, proprii sau induse. Mi-e dor de normalitate. Mi-e dor de televiziunea sau ziarul care să ne informeze astăzi că X a greşit şi mâine acelaşi X a făcut ceva bun. Mi-e dor de ştiri curate, de dezbateri cu interlocutori care-şi respectă opiniile, nu-şi scot ochii şi nu se demonizează reciproc pentru puncte de vedere diferite. Mi-e dor de dialoguri şi controverse bazate pe argumente şi nu pe minciuni şi legende plantate din timp în mentalul colectiv. Mi-e dor de analize corecte, cu merite şi vini atribuite pe bază de documente şi probe reale. Mi-e dor până şi de greşelile involuntare, inerente celor care nu deţin adevăruri unice. Mi-e dor de militantism şi de idealuri pentru care jurnaliştii luptă cu stomacul gol, din pure convingeri. Toate acestea ţin de normalitate şi au rămas undeva, în umbră, în copilăria presei postdecembriste. Normalitatea din presa de azi e rara avis. Doar aşa efectul picăturii chinezeşti poate da roade. Adevărul tuturor românilor este criza şi ea ne roade, cu puţine excepţii. Cine este de vină că trăim din ce în ce mai greu? Aici intervin adevărurile unice, impuse de presă şi propagate în societatea românească. În funcţie de cine şi prin ce mijloace le propagă, ele sunt în acest moment, "Jos Băsescu!" şi "Sus Băsescu!". Vom vedea curând dacă românii iau verdictele de-a gata sau judecă cu propriile minţi şi impun adevărul propriu.
Recomandările noastre
