La finele secolului al XVI-lea începe să circule macabrul zvon despre contesa Elisabeta (Erzsebet) Bathory. Multe dintre servitoarele sale fie au murit, fie au dispărut. În momentul în care oamenii regelui iau cu asalt castelul ei, acestia fac o descoperire sumbră.

Contesa Elisabeta Bathory este considerata cea mai sângeroasă criminală în serie din istoria Ungariei. Se spune că de-a lungul anilor fetele țăranilor care megeau să lucreze la castelul ei au dispărut fără urmă. Regele Mathias al II-lea a auzit zvonuri despre crime odioase care s-ar petrece în castelul contesei și a trimis oameni care să ancheteze. Au fost găsite cadavre mutilate, arse, cu organele genitale smulse. Contesa a ucis în acest fel sute de persoane, în decurs de 25 de ani. Nu a fost niciodată judecată, datorită statutului ei social. 

Conform legendei, Elisabeta Bathory era domnița de viță nobilă care obișnuia să se îmbăieze în sânge, în căutarea tinereței veșnice. O copilă adorabilă care ajunsese o tânără foarte frumoasă, extrem de preocupată de aspectul său și terifiată de gândul îmbătrânirii. Intr-o zi, în timp ce una din slujnicele sale îi peria părul,  îi trage din greșeală prea tare de breton, ceea ce o agasează enorm pe contesă. Elisabeta o pălmuiește, iar obrazul fetei începe să sângereze, poptrivit historia. Câteva picături ajung pe chipul contesei, care le șterge scârbită, dar constată că locul în care au nimerit pare să-și fi recăpătat trăsăturile tinerești.

Contesa crede că a reușit sa găsească mijlocul pentru a dobândi tinerețea fără bătrânețe – baia în sânge. Urmarea a fost că în jur de 650 de tinere fete și-ar fi pierdut viața. Elisabeta ar fi avut la dispoziție un fel de cușcă în care își închidea servitoarele și unde acestea erau sfârtecate, iar contesa făcea un duș cu sângele care curgea din acoperișul unde era ascunsă cușca. Fiecare zi era bine organizată. Când avea timp de odihnă, contesa obișnuia să meargă în stațiunea Piestany sau la concerte în Viena. Niciun izvor istoric nu pomenește nimic despre vreo orgie sângeroasă. Dar cam prin 1580, din ce în ce mai multe servitoare de la castel încep să-și piardă viața. În afara zidurilor castelului nimeni nu bănuia nimic. Iar explicațiile contesei păreau veridice. Erau multe boli și accidente la ordinea zilei. In plus, nimeni nu avea curaj să chestioneze persoane atât de importante precum Elisabeta și Ferenc.

În 1602 însă din ce în ce mai mulți aveau impresia că ceva nu este în regulă, astfel încât nu s-a mai putut păstra liniștea asupra subiectului. O delegație de țărani agitați s-a confesat preotului, un om care lucrase multă vreme pentru casa Nadasdy. Acesta a fost rugat ca la predică să rostească o avertizare. Cuvintele au ajuns până la Elisebeta, care se pare că a fost uimită de acuzațiile cum că ar fi torturat slujnicele, dar mai departe nu s-a întâmplat nimic.

A trecut anul și zvonurile despre înmormântări nocturne și crime înfiorătoare s-au înmulțit. Si asta nu doar printre țărani, ci și printre prietenii Elisabetei, ba chiar în cercurile regale și până la urechile regelui maghiar Matias al II-lea. În 1610 a început pentru prima dată o cercetare amănunțită asupra chestiunii. Vreme de câteva luni au fost interogați 34 de martori. În ciuda acestui fapt, inspectorul însărcinat cu cazul, György Thurzo, nu a putut obține dovezile necesare. Nimeni nu a văzut nimic cu ochii lui. Toți auziseră numai zvonuri.

Investigațiile au neliniștit-o însă pe Elisabeta. Acum era văduvă, Ferenc murise în 1604. În 1610 își scrie testamentul, împărțind averea în mod egal între cei trei copii. Relațiile cu György Thurzo, odinioară un prieten, se înrăutățiseră. Ba într-un anumit punct au izbucnit și scandaluri între ea și membrii gospodăriei sale, potrivit historia. Atunci când în decembrie contesa a fost întrebată ce are de spus în fața acuzațiilor legate de fetele decedate, aceasta a răspuns că în castel se răspândise o epidemie și că toate zvonurile nu erau altceva decât niște încercări de defăimare.

Thurzo nu avea nicio dovadă cu care să contracareze afirmațiile contesei și începuse să intre în panică. Pe 29 decembrie însă face în sfârșit o razie la castelul Csejthe. Țăranii au dat raportul despre o fată moartă în pădurea din apropiere. În castel au fost gasite mai multe trupuri fără viață, cu multe urme de violență: carne sfâșiată, membre zdrobite, spatele plin de lovituri de bici. Ca de obicei, contesa s-a declarat nevinovată. Daca era să fie vina cuiva, era a slujitorilor săi. Pe 30 decembrie Elisabeta este arestată.

Procesul s-a desfășurat ciudat. Elisabeta nu a avut parte de martori, deși ar fi vrut. Patru dintre sfetnicii săi au fost puși sub acuzare. Niciunul nu a acuzat-o pe Elisabeta, ci pe o fata care deja era moartă. Cât despre numărul de decese, lucrurile erau incerte. Acesta varia de la 36 la 51. Era o fată care susținea că un băiat ar fi avut cunoștintă de o listă cu 650 de nume, dar băiatul a infirmat, iar lista nu a fost găsită niciodata. Autoritățile nu au dat nici ele crezare unei astfel de informații, cu toate acestea ea a rămas una dintre cele mai întâlnite în poveștile despre contesă.

Trei dintre servitorii ei au fost condamnați, al patrulea eliberat. Iar sentinta pentru Elisabeta a fost dură: aceasta era comparata cu un animal sălbatic, care se afla în ultimele luni de viată. Nu merita să respire aerul curat, nici să vadă lumina divină. Trebuia să dispară din aceasta lume și să nu se mai întoarcă niciodată. Trebuia să-și folosească timpul rămas pentru a se căi pentru bestialitățile comise, în vreme ce era înghițită de umbre. Cu alte cuvinte, contesa a fost condamnată la Inchisoare în propriul castel.

Nu știm ce ar fi declarat Elisabeta daca ar fi fost lăsata să depună mărturie. Poate ar fi negociat măsuri disciplinare. Probabil ar fi negat și s-ar fi declarat nevinovata. Cel care a ghidat procesul a fost de fapt regele Matias, care avea datorii mari față de contesă. Nu este de mirare că spera să scape de aceste probleme, ba mai multe, dacă ar fi primit pedeapsa cu moartea, proprietățile sale ar fi trecut în posesia coroanei. Când ea a primit pedeapsa cu arestul la domiciliu, regele s-a înfuriat și s-a ocupat personal de continuarea procesului.

S-a păstrat un schimb de epistole între rege, contele Thurzo și familia Bathory, care nu mai voia să investigheze incidentul. Atât Thurzo, cât și rudele contesei voiau să abandoneze chestiunea, pentru a evita un mare scandal și a păstra intacte proprietățile Elisabetei. Dar regele nu s-a dat bătut. Acesta a reușit să adune sute de mărturii, cele mai multe pline de fantezie. Nimanui însă nu i-a venit ideea să o acuze că s-ar fi scăldat in sânge. Pentru că iarăși nu se găsise nicio persoană care să fi văzut ceva cu ochii ei, nici de data aceasta nu s-a recurs la pedeapsa cu moartea. În schimb, contesa a fost nevoită să se retragă definitiv într-una din camerele întunecate ale castelului, unde a murit pe 21 august 1614.

Dar povestea abia începe într-un fel. Istoria contesei care și-ar fi pedepsit servitoarele într-un mod atât de brutal ar fi fost oricum suficient de îngrozitoare, iar atrocitățile comise la castelul său au fost cel mai probabil reale. Dar își face loc apoi legenda, mult mai înflorită și terifiantă, în care Elisabeta este demonizată total, devine un vampir nesătul care torturează și ucide pentru a­-și păstra tinerețea pe care o regasește în băile cu sânge. Această Elisabeta pe care o cunosc cei mai mulți a umbrit de tot personajul istoric și faptele despre care avem informații un pic mai certe.

Prin anul 1720, documentele de la tribunal ajung în mâinile unui iezuit, fratele Laszlo Turoczi. Acesta le folosește pentru a redacta o lucrare despre nobilimea maghiară. Recuperarea unor astfel de documente coincidea însă cu febra povestirilor cu vampiri care circulau pe tot continentul.

Amestecul dintre protocolul judiciar, poveștile populare și legendele cu vampiri au transformat-o pe contesa Erszebet în monstrul însetat de sânge care a rămas persistent în cultura populară și mitologiile istorice. Povestea iezuitului s-a răspândit rapid și nici măcar academicieni precum Matej Bel nu i-au pus la îndoiala autenticitatea, mai ales după ce și germanul Michael Wagner a folosit-o într-o operă filosofică de la finele secolului al XVIII-lea, asociind-o cu tineretea vesnică.