Au câştigat oare creştin-democraţii germani? Cifrele dau formaţiunea Angelei Merkel drept învingătoare în alegerile legislative germane.

Dar cele doar circa 33 la sută ale proiecţiilor atribuite partidului cancelarei, cel răsfăţat de peste un deceniu cu aproximativ 4 din zece voturi, transformă triumful ei în ceea ce seamănă leit cu un dezastru.

Nu mult mai bună e situaţia creştin-socialilor bavarezi, care pierd şi ei vreo zece procente, deşi obţin un scor mai bun decât creştin-democraţii cancelarei. Ultimii au pierdut peste 8 procente de la ultimul scrutin.

Merkel culege astfel nu numai roadele dulci ale unei politici interne şi externe de aparent succes, duse în primele ei trei mandate, ci şi fructele mâniei sădite de ea nu doar în 2015, când a deschis larg frontierele Germaniei pentru refugiaţi, aruncând în aer acordul de la Dublin.

În fapt, vânând ani la rând voturile stângii, şefa CDU şi-a asigurat tactic inteligent victoriile electorale din trecut. Concomitent însă a purtat creştin-democraţia cu asemenea hotărâre spre centru stânga şi spre opoziţia marxistă, încât a deschis larg porţile şi tranşeele dreptei pentru extremişti şi populişti. Care s-au grăbit să se instaleze confortabil în ele.

Această politică s-a dovedit catastrofală nu doar pentru creştin-democraţi  şi creştin-socialii bavarezi, precum şi pentru democraţii germani în genere, ci pentru întreaga Europă a societăţilor deschise. Pentru prima oară de la Hitler încoace, Bătrânul Continent se confruntă cu accesul în Bundestagul german al unui partid al populiştilor. Unul insuficient delimitat de extrema dreaptă şi de putinism.    

Şi mai grea e soarta SPD. Social-democraţii trec prin ceea ce poate fi calificat drept o catastrofă. Cu un procentaj situat spre 20 la sută din voturi, tovarăşii lui Martin Schulz, fostul preşedinte al Parlamentului European, au repurtat un istoric record negativ. Unul care-l depăşeşte în rău şi pe cel înregistrat de SPD în 2009.

Motivul principal al acestui eşec colosal rezidă în neajunsurile lui Marin Schulz. Partea leului de vină pentru înfrângerea sa rezidă în incapacitatea liderului social-democrat de a analiza just situaţia politică din Germania şi din Europa.

Liderul SPD n-a înţeles motivele identitare, culturale şi securitare pentru care o parte substanţială a electoratului a trecut cu arme şi bagaje la dreapta spectrului politic. Schulz a avut însă onestitatea şi demnitatea de a-şi recunoaşte rapid, deschis şi fără înconjur înfrângerea. 

Cataclismul e completat de triumful Alternativei pentru Germania. Care a luat nu mai puţin de o jumătate de milion de voturi de la SPD. Obţinând în toată Germania peste 13 la sută din sufragii, populiştii de dreapta ai AfD n-au dat de ruşine doar sondajele, care-i situau sub zece procente. I-au călcat în picioare şi pe pe adversarii politici, cărora le-au furat poziţia a treia pe lista celor mai puternice forţe politice, ba chiar a doua, în fosta RDG, precum şi pe sociologii şi politologii care i-au subestimat.

AfD a lansat în campania electorală provocări pe care partidele clasice au ales să le ignore, în speranţa total iluzorie că nesocotirea adversarului politic l-ar putea face să dispară. Rezultatul este că inamicul ostracizat a ajuns cel mai puternic partid în rândul bărbaţilor din estul Germaniei.

E clar ce efect au avut refuzul dezbaterii deschise şi eludarea datoriei ocupării de poziţii ferme faţă de subiecte delicate. De pildă faţă de viitorul naţiunilor, faţă de graniţe şi religii, faţă de integrarea musulmanilor, faţă de migraţia necontrolată, agravată de declaraţiile cancelarei din 2015, sau faţă de pericolul terorismului islamist şi de sporirea criminalităţii. Au generat o cascadă furnizând perpetuă apă la moară extremismului.

Întrucât verdictul electoratului e indubitabil, e greu de crezut că se vor putea evita anumite consecinţe. Prima şi cea mai importantă va fi trecerea în opoziţie a social-democraţilor. Va rămâne, în afară de anticipate, pe care nu le vrea mai nimeni, doar eventualitatea unei  alianţe zise „Jamaica” după culorile drapelului jamaican, în speţă a creştin-democraţilor (a căror culoare este negrul) şi verzilor ecologişti, cu semicâştigătorii liberali, al căror steag e galben, dacă potenţialii parteneri de alianţă ai CDU îşi vor depăşi teama de îmbrăţişarea, de regulă ucigaşă, a Angelei Merkel. 

Deşi Martin Schulz şi Angela Merkel vor încerca să se menţină la cârma partidelor lor, nu e câtuşi de puţin sigur că vor reuşi, pe termen mediu şi lung, să evite meritata debarcare. Atuul lor principal, în tentativa de a se menţine în şa în ciuda jalnicului lor bilanţ în acest scrutin, e obedienţa adânc înrădăcinată în birocraţiile de partid din Germania.

Pe scurt, chiar dacă reuşesc să supravieţuiască politic, e cert că e începutul sfârşitului carierei lor. Fiindcă nicicând o victorie n-a fost mai tristă şi mai asemănătoare unei înfrângeri decât cele 33 la sută şi ceva luate de Merkel. Şi niciodată social-democraţii n-au luat-o mai rău pe coajă.

În fine, niciodată Europa postbelică n-a avut de dat pe gât o cupă mai plină de o licoare atât de amară, de vreme ce se vede condusă de o ţară cu o economie de succes care, totuşi, nu se poate pune la adăpost de viguroase ispite extremiste.  

Avem şi o veste bună? Avem chiar două. Imposibilitatea unei coaliţii guvernamentale de stânga, cu postcomuniştii. Şi marele număr de voturi adjudecate de liberali. 

• Data 24.09.2017
• Autoare/Autor Petre M. Iancu