Atacurile la moneda europeană, declanşate de fonduri mutuale conduse din umbră de anonimi iluştri, au adus UE pe marginea prăpastiei. Sunt ca împuşcăturile unui lunetist de la distanţă.

„Moneda euro este un element esenţial al Europei. N-o putem lăsa pradă speculatorilor. Nu vom lăsa pe nimeni să distrugă ceea ce generaţii întregi au creat”. Este declaraţia lui Nicolas Sarkozy, omul care a avut cea mai categorică poziţie împotriva duşmanului invizibil reprezentat de speculatorii bursieri.

În deruta generală din România, aproape nimeni n-a avut timp să observe ce pericol letal pândeşte Europa. Sâmbătă, în urmă cu două săptămâni, toţi liderii europeni erau mobilizaţi să salveze Grecia. Dar luni deja se punea problema să fie salvată Europa, atât de gravă era situaţia. Aceasta pentru că atacul asupra Greciei a fost extins şi asupra restului ţărilor PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania). Nu fondurile mutuale au provocat această uriaşă criză a debitelor, ci iresponsabilitatea guvernelor care şi-au gestionat prost economiile naţionale, însă „băieţii deştepţi” de pe Wall Street şi din City-ul londonez sunt ca vulturii care se năpustesc asupra unui elefant muribund.

Speculatorii sunt miliardari care îşi sorb ceaiul la Tiffany şi fumează tacticoşi un trabuc foarte scump, dar care, după o oră, se transformă în piromani ce toarnă gaz pe un incendiu devastator, bucurându-se ca nişte copii de spectacolul exploziv. „Băieţii deştepţi” s-au pus pe făcut bani, practicile lor fiind numite de unii analişti drept cea mai rafinată formă de banditism inventată vreodată.

Atac la euro?

„Pieţele financiare se află în cea mai proastă situaţie de la al Doilea Război Mondial, posibil chiar de la Primul Război Mondial”, spunea zilele trecute Jean-Claude Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene.

În acelaşi timp, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, au avertizat public speculatorii că nu vor permite periclitarea proiectului european. De altfel, confirmările vin de peste tot.

Senatul american anchetează banca Goldman Sachs pentru implicarea în căderea Greciei, iar în parlamentele europene se discută măsuri de interzicere a speculei pe datoriile publice. Mecanismul „atacului la euro” e ca scenariul unui thriller politico-financiar. Şi aproape sigur vom vedea şi filmul peste câţiva ani.

Fondul atacului

În luna decembrie 2009 începuse să fie destul de clar că economia Greciei are mari probleme, după ce au ieşit la suprafaţă cifrele ascunse abil până atunci de politicienii de la Atena. Grecii au declarat deficite eronate şi indicatori bugetari falşi ani la rând pentru a menţine un rating de ţară ridicat. Pe baza ratingului bun, împrumutau masiv bani de pe pieţele internaţionale şi emiteau bonduri cu dobânzi mici.

Când a izbucnit scandalul, la sfârşitul anului trecut, Grecia împrumutase 30 de miliarde de euro şi trebuia să dea înapoi în total circa 60 de miliarde. În ianuarie 2010, pe pieţele internaţionale au început să se vândă masiv euro, o manevră care a dus la devalorizarea monedei unice europene. Factorii aceştia au condus la reducerea de către agenţiile specializate a ratingului de ţară al Greciei. Prin urmare, dobânzile la împrumuturile ţării au crescut brusc.

În loc de 60 de miliarde de euro, Grecia trebuie să dea înapoi acum mult peste 100 de miliarde, dintre care peste 12 miliarde aveau scadenţa în lunile aprilie şi mai.

Cu poporul în stradă şi cu trezoreria goală, era foarte posibil ca Grecia să rateze plăţile respective, adică, în limbaj tehnic, să dea „default” la credite. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, ar fi fost lovitura secolului pentru câţiva mari rechini financiari care au transpirat din greu pentru a împinge lucrurile în această direcţie. „Întregul atac asupra Greciei şi atacul asupra euro au fost o strategie a Wall Streetului pentru a schilodi sau a încerca să schilodească singura valută din toată lumea care poate fi o concurenţă pentru dolar.” WILLIAM ENGDAHL, cercetător economic

CUPOLA FINANCIARĂ

O recentă întâlnire privată a şefilor a 18 fonduri de investiţii, incluzându-l pe George Soroş, a fost dată în vileag de presa newyorkeză. Se presupune că acolo a fost plănuit atacul

Dacă am compara finanţele globale cu un război, atunci „credit default swaps” (CDS) ar trebui să fie rachetele de distrugere în masă.

Armele atacului

CDS sunt un fel de contracte de asigurare a unor credite, cu marea diferenţă că nu implică nicio garanţie. Apărute în urmă cu doar zece ani, CDS-urile au făcut deja ravagii, fiind responsabile de prăbuşirea AIG de exemplu.

Se estima că înainte de criza financiară, în 2007, piaţa nominală a CDS-urilor din SUA depăşea 67 de trilioane de dolari, pentru ca în 2009 să fie în jur de 30 de trilioane de dolari. CDS-urile sunt printre acele derivate toxice despre care s-a vorbit foarte mult. În principiu, un investitor poate paria prin intermediul CDS-urilor că o anumită entitate (companie sau stat) nu-şi va putea plăti datoriile şi în general câştigă dacă situaţia entităţii se degradează.

Exact acest lucru s-a întâmplat în Grecia. Fondurile de investiţii „au mirosit” problemele Greciei şi au cumpărat masiv CDSuri pe împrumuturile făcute de cabinetele de la Atena. Investitorii au speculat că UE nu se va grăbi să sară în ajutorul Greciei şi că situaţia se va înrăutăţi. Deja în momentul în care, săptămâna acesta, Grecia şi-a plătit obligaţiile scadente, speculatorii făcuseră suficiente profituri. Însă ca tot acest lanţ de evenimente să se producă a fost nevoie de „mici intervenţii” ale investitorilor, inclusiv atacuri concertate la monedă.

Filmul atacului

Pe 8 februarie 2010, reprezentanţii a 18 fonduri de investiţii au participat la o cină în New York, o întâlnire „secretă” până când au descoperit-o ziariştii. Între participanţi, reprezentanţii fondurilor lui George Soroş, ai giganţilor de la SAC Capital şi de la fondul Brigade.

Unul dintre subiectele discutate la acest brain-storming al celor mai mari investitori financiari din lume a fost oportunitatea de face bani speculând deprecierea euro. Legendarul speculator Soroş vorbea în aceeaşi perioadă de „prăbuşirea iminentă a euro”.

În decembrie 2009, euro avea o paritate de 1,51 faţă de dolar, ieri (miercuri, 19 mai, paritatea era de 1,24, dar a avut un minim de 1,21). Mai mult, devalorizarea a dus la înrăutăţirea ratingului Greciei şi deci la profituri suplimentare din derivatele despre care vorbeam mai sus.

Cineva, iar autorităţile americane şi europene încep să întrebe exact cine, a câştigat enorm din devalorizare. Sună complicat, însă este destul de simplu. E suficient ca doi-trei mari investitori, de talia Soroş sau SAC Capital, să se apuce să vândă masiv euro.

Imediat, după nişte reguli deja dovedite, întreaga piaţă tinde să-i copieze, creându-se un trend general. Iar când toată lumea vinde o monedă, acesta se devalorizează. După o perioadă de timp, când consideră că moneda atacată a ajuns la valoarea minimă posibilă, speculatorii fac conversia înapoi în moneda respectivă.

Aplicând la cazul de faţă, rezultatul este următorul. Investitorul a vândut un miliard de euro la începutul anului, pentru care a obţinut 1,51 miliarde de dolari. La cursul de pe 20 mai, putea să cumpere cu acei dolari 1,313 miliarde de euro, obţinând în câteva luni un profit de 313 milioane de euro. Totul e să provoace prăbuşirea monedei respective, în cazul acesta euro.

Pe 4 martie, cotidianul „The Independent” estima că „pariurile” fondurilor de investiţii împotriva euro totalizau 12 miliarde de euro.

PRIVIRE PANORAMICĂ. Liderii financiari ai lumii, miliardari extrem de discreţi, privesc la lumea de jos, din înălţimea zgârie-norilor, ca la un muşuroi de furnici FOTO: SHUTTERSTOCK

Vinovaţii fără vină

Legislaţia internaţională actuală nu poate pedepsi atacurile la monedă, deşi efectele sunt dezastruoase pentru economiile naţionale care erau deja afectate, fiind victimele perfecte pentru speculaţii în haită. În final, decontează băncile naţionale şi, acum, Banca Centrală Europeană (BCE), transformată în cel mai mare depozit de „deşeuri toxice” din Uniune, adică depozitarul uriaşelor debite ale ţărilor din PIIGS. Pe termen scurt, analiştii băncilor UBS AG şi BNP Paribas văd o paritate euro/ dolar cuprinsă între 1 la 1 şi 1 la 1,15.

Şi dacă totuşi ar trebui nominalizaţi vinovaţii, cercetătorul economic William Engdahl arată cu degetul: „Întregul atac asupra Greciei şi atacul asupra euro au fost o strategie a Wall Streetului şi a instituţiilor SUA pentru a schilodi sau a încerca să schilodească singura valută din toată lumea care poate fi o concurenţă pentru dolar”.

PORTRET DE SPECULATOR

Soroş, maestrul dezastrului

Unul dintre numele menţionate în atacurile asupra euro este cel al miliardarului George Soroş, „suspectul de serviciu” în astfel de manevre. Soroş, acum în vârstă de 80 de ani, este o legendă în rândul investitorilor încă din 1992, de la „Miercurea Neagră”, când a îngenuncheat Banca Anglia, speculând lira sterlină. A câştigat în ziua aceea 1,1 miliarde de dolari.

De atunci, miliardarul a mai fost implicat în criza asiatică, în criza rublei din 1998 şi în alte câteva atacuri asupra monedelor mexicane şi argentiniene. Soroş este un „maestru al dezastrului”. Are un principiu, reflexivitatea, care, spune el, îl ajută să înţeleagă perfect când o economie, monedă, companie urmează să aibă probleme.

În criza economică actuală, Soroş a câştigat până acum 4 miliarde de dolari, speculând că piaţa imobiliară se va prăbuşi. Potrivit topului Forbes 2010, George Soroş are o avere personală de 14 miliarde de dolari, în creştere cu 3 miliarde faţă de anul 2009.