El ridică multe probleme de etică, dar acoperă, printr-o făcătură glamuroasă, un caz mult mai grav, care a ajuns deja în mâinile Scotland Yard-ului, fiind vorba despre spionaj și operațiuni speciale menite să submineze relațiile americano- britanice și să arunce în aer credibilitatea Foreign Office-ului britanic. La nivel etic, discuția vizează modul de raportare a jurnaliștilor la informațiile clasificate, secrete sau confidențiale, în orice caz nedestinate publicului, pe care le primesc de la terți anonimi sau cunoscuți. Este cazul ca acele materiale să fie publicate? Adepții libertății absolute a presei ar spune că da. Jurnaliștii care au avut de a face cu instituțiile ce lucrează cu documente din sfera securității naționale sau cu elemente secrete de stat sigur s-ar gândi de două ori, mai întâi la responsabilitatea manevrării unor asemenea documente – juridică și în spiritul interesului național – apoi la responsabilitatea publicării lor.

Cazurile în materie sunt numeroase: Wikileaks, Snowden, Manning doar câteva cazuri în care secrete, bunuri naționale, elemente de avantaj strategic în care s-a investit enorm sau chiar simple comunicații diplomatice ajung în public, în unele cazuri ele soldându-se nu numai cu costuri de imagine și prestigiu, dar și cu costuri de vieți omenești. Nu degeaba e dezvoltat procesul lui Snowden și e cerută extrădarea în SUA, pentru că partea militară a telegramelor Wikileaks din Afghanistan și Irak au dus la pierderi de vieți omenești – soldați americani și aliați dar și surse locale – în timp ce aceleași telegrame diplomatice de pe terțe spații au dus la încheierea prematură a carierei unor oameni politici, responsabili în diferite instituții sau șefi de cabinete care au colaborat cu SUA și au fost expuși public.

A doua problemă de natură etică se leagă, tot de activitatea jurnalistică, respectiv de surse și mai ales de modul în care sunt procurate documentele ce sunt publicate, fără a mai vorbi despre conținutul lor. Dacă ele vin din hackingul și atacurile cibernetice ale unei puteri străine, menite să submineze propria țară, publici documentele? Dacă documentele au drept conținut referiri în măsură să provoace moartea sau să lezeze oameni concreți, eventual persoane nepublice, se publică în întregime documentul? Nu mai vorbim despre recenta lege europeană a protecției datelor cu caracter personal ce poate avea impact și aici.

Sir Kim Darroch a plecat, și-a dat demisia, după ce a fost atacat de către Președintele Donald Trump, care a anunțat că administrația sa nu mai colaborează cu el, fiind vorba despre evaluările sale cu care președintele american nu era de acord. Ce precedent creează aici un asemenea gest? Sau cel al lui Boris Johnson, de a-l ataca și nu de a-l apăra? În mod normal, ambasadorul nu a greșit comunicând Centralei evaluarea sa clară și fără distorsiuni. A-l sancționa e echivalent cu a transmite ambasadorilor să scrie în limbaj diplomatic, încifrat, lăsând Centrala să descifreze conținutul real al comunicării. Sau să nu scrie realitatea crudă constatată la fața locului pentru a nu leza statul gazdă dacă telegrama e descoperită și dată publicității. Poate trebuie să punem azi accentul pe sursa scurgerii: spionaj, operațiune specială, în care instrumentul media care a dat publicității a fost doar un accesoriu utilizat. E o publicare legitimă, chiar dacă imorală și care ar reclama ceva mai multă responsabilitate, după gustul meu. Dar nu e o ilegalitate. Și, totuși, dacă documentul a fost obținut în urma unei operațiuni de spionaj? Dacă l-a expus din interior un slujbaș al Foreign Office-ului britanic?

Ministrul pentru Foreign Office, sir Alan Duncan, a spus că investigația internă arată că scurgerea nu vine de la un computer, ci indică, mai degrabă, că e vorba despre cineva din sistem care a extras ilegal documentul sau conținutul acestuia. La spălarea de bani este condamnată persoana implicată dacă banii folosiți într-o operațiune legitimă provin dintr-o activitate ilegală. Cum ar arăta un asemenea principiu când în loc de bani sunt informații clasificate?

O altă linie de dezvoltare a discuției vizează momentul și scopul acestei scurgeri. Și aici lucrurile sunt amestecate, contextul este complex și la nivel intern în Marea Britanie, și la nivelul relațiilor bilaterale, anglo-americane. Chiar în aceste momente se desfășoară bătălia electorală din cadrul Partidului Conservator pentru desemnarea viitorului prim-ministru. În cursă se află Ministrul de Externe Jeremy Hunt, un proeuropean, și favoritul Boris Johnson, un Hard-Brexiter. Acest episod antrenează probleme pentru Hunt? Pe relația bilaterală anglo-americană, dificultățile se conturează foarte clar după acest moment. Donald Trump a avut reacția de a reproșa premierului May această luare de poziție a Ambasadorului britanic, în timp ce agenda bilaterală (ce include și extrădarea lui Assange) a fost blocată de acest scandal, iar demisia ambasadorului britanic și plecarea acasă a determinat o scădere a nivelului de reprezentare a Regatului în SUA, cu consecințe la fel de importante pentru relația bilaterală dintre cele două state.

Cred, însă, că problema cea mai importantă este cea a operațiunii care a adus în media acest document. Că e vorba de spionaj, cum ne spune cea mai recentă variantă a investigațiilor interne ale Ministerului britanic de Externe, că e vorba despre o operațiune specială de altă natură, pe care oricum o va descoperi Scotland Yard-ul, sigur în planificare s-a luat în considerare apetența pentru senzațional a publicației utilizate, Daily Mail, sau reacțiile prompte și vocale, complet necenzurate ale lui Donald Trump. Poate lecțiile învățate ar putea să fie trase și din această operațiune, de către toată lumea. Până nu ajungem la costuri și mai importante ale unor asemenea scurgeri publice de documente diplomatice.

Te-ar putea interesa și: