Cornel Miron, stabilit în Marea Britanie, a răspuns apelului evz.ro de a trimite articole despre românii din străinătate.

Articolul său surprinde realitatea unui cetăţean român emigrat în Londra, eforturile depuse pentru a ocupa un loc de muncă şi situaţiile dificile cu care s-a confruntat pentru a avea banii care să-i asigure existenţa. Daniel H. din Bacău, un tânăr care a venit la Londra cu un munte de speranţe în suflet. A plecat însă, înapoi în ţară, aşa cum a venit: împovărat de datorii şi fără nici un orizont. Românii lui au avut grijă să-i spulbere dreptul la speranţă.

Aşteptăm din partea cititorilor evz.ro şi alte informaţii despre românii emigraţi, despre reuşitele, greutăţile, meritele şi eforturile diasporei româneşti în lume. L-am întâlnit pe Daniel H. la biserica românească din Fleet Street, locul unde românii din Londra se adună la sfârşit de săptămână. Mulţi dintre ei vin pentru slujba de duminică. La fel de mulţi însă, găsesc biserica un prilej de a se întâlni cu românii din Londra.

La slujbă a venit şi Daniel. Un tânăr de 31 de ani, plecat din Bacău acum un an. A încearcat, timid, să se integreze într-un grup care discuta gălăgios, pe trotuarul din faţa bisericii. Nu a avut prea mult succes. A ajuns şi la mine. M-a abordat cu un glas scăzut, de parcă i-ar fi fost frică de oameni. Vroia doar câteva lire, să-şi poată cumpăra ceva de mâncare. L-am tras spre o cafenea din apropiere unde am aflat povestea lui:

Începutul sfârşitului O zi în care n-am făcut nimic este o zi pierdută. Mă încumet totuşi să sper că nu-i dracu’ chiar aşa de negru. Rămas fără slujbă, după ce compania la care lucrasem a început să-şi trimită muncitorii acasă, încerc să mă adun, să văd ce a mai rămas din mine. Mai nimic, dacă mă uit şi la contul bancar, sinistru de gol. Sunt consecinţele crizei mondiale. Liniştea şi tihna de până acum s-au risipit. Ţeapă londoneză în stil pur românesc M-am întâlnit cu Viorel, cel care avea să îmi găsească un loc de muncă, pe peronul staţiei de metrou Willesden Green, în nordul Londrei. Numărul lui de telefon l-am cules dintr-un ziar românesc, acolo unde reclama lui suna ispititor pentru un jobless ca mine. „Frăţie, vii să ne vedem, să-ţi spun ce pretenţii am şi după aia, poate găsim şi ceva de muncă şi pentru tine”, mi-a spus Viorel la telefon. Mi-a mărturisit că e din Timişoara şi că de ani buni, asta face, dă de muncă la români. M-am decis să merg pe mâna lui.

„Acte ai? Ştii şi tu că nu-ţi mai dă nimeni de muncă fără ele. Uite aici e un internet cafe, mergem şi facem copii după ele şi iau eu un rând, că-mi trebuie pentru angajarea ta. Altfel nu discutăm”, m-a avertizat Viorel.

Ştiind despre nişte amici înşelaţi l-am întrebat la ce anume îi trebuie actele mele. „Băi, tu vrei de muncă sau nu?”, s-a răstit Viorel la mine. Aşa că am cedat. Spiritul de conservare e mai puternic şi trebuie să recunosc, mai mult ca oricând, de data aceea, conştiinţa chiar trecea prin stomac.

Aveam nevoie de bani ca de aer. Chiria nu era plătită şi acasă nu mai trimisesem un ban. „Ok, ia actele, dar vreau să fiu sigur că de mâine merg la muncă”, l-am anunţat pe Viorel. „Păi asta te costă 50 de lire înainte, plus că banii pe primele două săptămâni o să meargă la cel care te angajează”, m-a atenţionat el.

Am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare, că nu mai aveam aer şi că sunt pe cale să pierd şi bruma de bani ce o mai aveam în buzunare. Mi-a fost greu să realizez ce se-ntâmplă, dar vocea lui Viorel m-a trezit la realitate. „Hai frăţie, ce faci? Mă mai ţii mult? Dă banul dacă vrei jobul”. M-am despărţit de cele 50 de lire, gândindu-mă că exact atât costa şi trenuleţul pe care ar fi trebuit să-l aducă Moş Crăciun, celui mic de acasă. Şi eu acum îi aruncam unui străin. Mi-a fost silă de mine.

A doua zi m-am prezentat pe un şantier, în Highbury Islington, un cartier situat în nordul Londrei. A trebuit să-l caut pe Adrian, cel care era responsabil acolo. „Tu trebuie să fii acela trimis de Viorel. Ţi-a spus de condiţii? Dacă eşti de acord stai, dacă nu, eşti liber să pleci, că n-am timp de pierdut”, m-a atenţionat el din scurt. „Stau, cum să nu. Sunt disperat, am nevoie de bani”, i-am răspuns.

Muncă, paie şi bătaie… Am lucrat 10 ore pe zi, de luni până sâmbătă, într-un ritm infernal, cu Adrian răcnind la 12 români ca la negrii de pe plantaţie. Cinci săptămâni am turnat betoane, am săpat, am dat la târnăcop şi am cărat, mai ceva ca un hamal în port. Nu m-am plâns de muncă. Eram disperat că în tot acest timp nu primisem salariul.

Îmi achitasem de mult banii de pe cele două săptămâni, însă nu înţelegeam de ce nu mi se plătesc cele patru săptămâni, care mi se cuvin numai mie. M-am plâns unuia dintre colegi, la care mi-a răspuns că sunt băieţi care nu şi-au luat banii de două luni. I-am propus să mergem să vorbim cu şeful de şantier, care era englez şi mă gândeam că o să ne înţeleagă. „Băi, da tu eşti prost rău! Ăştia-s mână-n mână. Fac mânării între ei şi tu vrei să te baţi cu ei? Te dă afară una-două. Măcar aşa mai stai şi tu, că poate-ţi vezi banii până la urmă. Unde să te duci? Nu vezi că nu se mai găseşte nimic de muncă?” a mai spus colegul meu.

Avea şi el dreptate. Recesiunea a lovit necruţător în Marea Britanie, mai ales în domeniul construcţiilor. Însă peste câteva zile aveam să părăsesc şantierul, fără bani şi cu un ochi vânăt. Adrian mi-a arătat ce înseamnă să-ţi ceri drepturile după şase săptămâni de muncă silnică. „Aici nu pui tu condiţii! Îţi iei banii când spun eu, nu când vrei tu!”, mi-a spus acea persoană, român ca şi mine, într-o ţară străină.

Ce au spus sindicatele? L-am contactat pe unul dintre reprezentanţii sindicatelor din construcţii cu sediul la Londra. UCATT -Union of Construction, Allied Trades and Technicians- are grijă ca drepturile muncitorilor din industria construcţiilor să fie respectate în relaţia cu patronatele. „Din păcate, noi nu putem interveni cu absolut nimic în acest caz, care este mai mult decât trist”, a admis Alan Ritchie, secretar general al UCATT.

„Am mai întâlnit asemenea situaţii, însă implicarea noastră este absolut nulă în  momentul în care realizăm că oamenii la care vă referiţi, nu sunt înscrişi într-un sindicat şi, mai mult, nici măcar nu cer sprijinul poliţiei, aşa cum s-ar cuveni. Noi reprezentăm interesele celor care fac parte dintr-un sindicat afiliat la Uniunea noastră, dar oferim, în acelaşi timp, şi consiliere celor aflaţi în situaţia lui Daniel. Problema este că aceştia nu ajung niciodată la noi, fie din neştiinţă, fie din frica de a suporta consecinţe nefaste din partea unor indivizi care, pe alocuri, au ajuns să exploateze mâna străină de lucru în Londra. Şi aici vorbim despre adevărate ganguri mafiote”, a încheiat Alan Ritchie. 

        Aceasta a fost povestea tristă a lui Daniel H. din Bacău, un tânăr care a venit la         Londra cu un munte de speranţe în suflet. A plecat însă, înapoi în ţară, aşa cum         a venit: împovărat de datorii şi fără nici un orizont. Românii lui au avut grijă să-i         reteze dreptul la speranţă. 

        Ca el sunt zeci, dacă nu sute de oameni, obligaţi să plătească biruri grele, din         sudoarea muncii lor, unor indivizi care au ajuns să controleze accesul pe piaţa         muncii la Londra. Din nefericire, niciunul dintre cei care au trăit experienţe         asemănătoare cu cea a lui Daniel H. nu are curajul de a se ridica împotriva unui         sistem mafiot, instituit de români, împreună cu albanezi şi chiar englezi, şcoliţi         mai nou, la „înalta academie de ţepe în pur stil balcanic”.