Spitalul de Urgență Floreasca aniversează nouă decenii de excelență medicală, dar ce-i un spital, fie el și emblemă, fără medicii care-l animă în fiecare secundă smulgând din cleștii sorților potrivnici viață după viață, întoarse apoi cu migală și mâini dumnezeiești în albia propriilor destine? „Floreasca” e o stare de spirit, dar cine sunt oamenii care o trăiesc zi de zi? Asemenea mirări încearcă să risipească rândurile de mai jos.

Dinspre ferestrele cu deschidere largă spre primăvară răzbat zgomotele firești ale unui bulevard bucureștean (sirene, claxoane, strigăte repezite și-un foșnet aspru de anvelope) îmblânzite, când și când, de trilurile înalte ale mierlelor. E forfotă în cetatea Floreasca, iar Dr. Francesco Capelletti e de gardă: Peste 30 de ani de chirurgie generală, peste 6.000 de intervenții, dintre care peste 3.000 - laparoscopice, 30 de cursuri de specializare… Oare câte mii de gărzi? Câți oameni salvați de la moarte?

Socotelile torențiale se diluează când medicul începe să povestească, iar firul poveștii se împletește de la sine: „Am terminat facultatea în ‘90, dar am plecat în armată, pentru că serviciul militar era încă obligatoriu. Am făcut șase luni, timp pierdut, o mare porcărie”.

Aici, mâna dreaptă a chirurgului Francesco Capelletti taie aerul a lehamite, apoi, ca și când mi-ar fi ghicit aritmetica ascunsă, verticalizează: „90 de ani împlinește Floreasca, primul spital de urgențe din România. Practic, în ’91 i-am trecut pragul, iar de atunci, o dată la șase zile, fac de gardă. Asta înseamnă că în zece ani de viață, doi mi i-am petrecut în gărzi. La 30 de ani de practică medicală (care-s de fapt vreo 33), rezultă 6 ani de gardă.

Ce să mai zic de sărbători… În 2022, mi-am petrecut toate sărbătorile în spital, la datorie”. Regrete?  „Niciun regret!” Și totuși… „Mă mai gândesc câteodată cum au zburat anii pe lângă mine. Ori eu pe lângă ei? Nu-i loc însă de regrete, nici de așa-zise sacrificii. E Revelion, artificiile au aprins cerul, iar tu intri în sala de operații? Asta-i meseria aleasă.”

Mai întâi actor, apoi medic

Medicul clipește convingător, ca un actor fin. Și - culmea! - Dr. Francesco a jucat cu adevărat în filme. Dar asta se întâmpla când îl chema Bulcă, nu Capelletti, și era băiatul fermecătoarei actrițe Ioana Bulcă. S-a aninat, copil, de mâna Stelei Popescu și le-a cam încurcat planurile lui Dem Rădulescu și Sebastian Papaiani în pelicula „Astă seară dansăm în familie” (1972).

De ce n-a pășit pe urmele mamei? Cercul amintirilor începe să se rotească: „Am învățat la Școala Generală nr. 5 din Piața Amzei, liceul l-am făcut la Caragiale, la o clasă de mate-fizică, mi-au plăcut foarte mult biologia, chimia și fizica. Drumul meu a fost clar. Chirurgia generală am avut-o în cap de mic. Nu am avut niciun model, mama m-a crescut singură.

La un moment dat, mi-a prins obrajii în mâini și mi-a spus: Să faci ce-ți place. Și să încerci să fii printre cei mai buni. Mama nu a încercat nicio secundă să mă influențeze. Asta în ciuda faptului că am fost ancorat în lumea filmului, a teatrului. Am și jucat în diverse piese. Eram foarte anxios când eram mic și nu-mi plăcea să stau singur acasă. Mă duceam astfel cu mama la teatru, spectacolele începeau la 19:00, 19:30, reveneam acasă pe la 22:30. Eram elev de gimnaziu, clasa a V-a, a VI-a, stăteam și eu pe acolo, prin culise”.

Un copil frumos

Și așa, vrând-nevrând, mânat și de credința de neclintit a mamei că este un copil foarte frumos, și așa era, s-a pomenit actor: „Mi se părea fantastic și doar să asist la o zi de filmare, dar, altfel, nu eram atât de atras de actorie cum aveam să fiu de medicină. Mă uitam la mama cât îi era de greu și cât de frustrant era uneori, câte mașinațiuni erau și câte combinații, câte chestii din astea în neregulă. Oricum, mi-a plăcut prea mult medicina, eu n-am oscilat între ceva și ceva”.

Dar era o mică vedetă la școală, printre prieteni? „Nu, nici vorbă. Astă seară dansăm în familie a fost întotdeauna un tag în viața mea, pentru că lumea te recunoaște cumva, însă, pe masură ce trec anii, nimeni nu-și mai pune problema că ai putea fi tu ăla. Dar nici eu nu mi-am pus problema că aș fi vreo vedetă. Niciodată”.

Nici măcar în liceu, când fetele și băieții își dau târcoale, îmboldiți de primii fiori ai iubirii? Răspunsul cade ca un meteorit: „Partea asta cu fetele a fost foarte bine reprezentată în viața mea. Întotdeauna m-au plăcut fetele, dar nu cred că a avut vreo legătură cu filmul în care am jucat când eram copil. N-a contat această notorietate dobândită în copilărie. Nici faptul că eram băiatul Ioanei Bulcă. Nu am avut niciun avantaj în școală sau în liceu. Mai târziu, nici atât”.

Fascinația chirurgiei (generale)

Destins de această caldă aducere aminte, Dr. Francesco Capelletti se deschide ca un bujor. Dar să ne întoarcem la medicină, la chirurgia generală. Cea mai dificilă specializare, nu? Dar cam fug absolvenții de ea.

„Da, fug absolvenții de ea pentru că e multă muncă, se câștigă puțin. Ăsta-i, de fapt, motivul fugii. Eu am avut o notă mare la rezidențiat, am mers pe calea dreaptă, a examenelor. Dar sunt unii care eludează treptele dificile, le evită, le sar, sunt tot felul de shortcuturi. Chirurgia este o specialitate extraordinară. E atât de complexă, că mori și nu știi chiar tot. Ce are ea deosebit, iar asta constați după ce ai ales-o și după ce începi să o practici la un anumit nivel, este că nimic nu se repetă cap-coadă, nicio operație, niciun diagnostic.

Irepetabilitatea evenimentelor este cea care fascinează. Pe mine, cel puțin, mă fascinează”. Imediat: „Întotdeauna este ceva aparte, dar aspectul ăsta te pune întotdeauna și în gardă. Pe măsură ce trec anii, ești din ce în ce mai sigur pe tine, mai încrezător, știi că poți să faci foarte multe lucruri și situațiile te pot surprinde din ce în ce mai rar. Și totuși, trebuie să păstrezi o mică doză de grijă, de atenție, niciodată nu trebuie să declari sus și tare: Eu știu tot și nu mi se poate întâmpla nimic. Întotdeauna trebuie să fii în gardă, pentru că poți să întâlnești ceva cu care nu te-ai mai confruntat. Operațiile dificile trebuie revăzute, repetate, recitite”.

În ochiul evaluării corecte: „Bă, ești bun! Bă, ești prost!”

Ce alte capcane îl mai pândesc pe chirurg? Dr. Francesco Capelletti e prompt: „Cel mai mare pericol este autosuficiența și absența dorinței de a te perfecționa. Tot timpul trebuie să fii în priză, altfel nu vei face față. Apar instrumente noi și aparate noi, tehnici pe care trebuie să ți le însușești la propriu. Lucrurile astea țin de structura fiecărui individ în parte, a fiecărui chirurg. Dar să știți că sistemul îți permite să ajungi la un nivel rezonabil și dacă nu te pregătești la nivel maximum”. Aprofundat? „Sistemul ăsta este atât de imperfect, de permisiv, încât dacă nu faci gafe de proporții, te păstrează. În orice meserie trebuie să fie niște bucle de filtre evolutive, care să te valideze: Bă, ești bun! Bă, ești prost! Nu știi să faci aia!

La noi, sistemele de validare sunt foarte puține. Poți să supraviețuiești din punct de vedere profesional fără să faci niște eforturi senzaționale, căci sistemul te lasă. Sistemul te lasă să pătrunzi ușor câteodată, sistemul te și cerne dacă faci gafe majore. Dacă nu faci gafe majore, poți să profesezi la nesfârșit fără să fie necesară perfecționarea despre care aminteam. Ce faci în chirurgie, ține foarte mult de structura ta interioară, ca în orice profesie. Ești un ticălos, ticălos vei fi și în meserie. Ești un tip cinstit, așa vei fi și în profesie”. Bine spus!

Fricile

Altă provocare: care-i cea mai mare frică a chirurgului? „Întotdeauna trebuie să fii atent să nu ratezi diagnostice determinante, diagnostice de urgență. Sunt bolnavi care vin cu investigațiile făcute sau care au afecțiuni serioase, dar sunt cronice, și ai timp să te joci cu puzzle-ul ăsta și să-ți ansamblezi un diagnostic. Dar teama e să nu ratezi un diagnostic de urgență, să fii la camera de gardă și să nu te prinzi de ceva. Și să trimiți bolnavul în altă parte, să nu mai depindă lucrurile de tine și să fi greșit. Asta este o frică pe care trebuie să o trăiești.

De aceea trebuie să știi foarte bine ce faci cu palmele, când palpezi, când iei pulsul. Trebuie să fii cât mai aproape de adevăr. Că toți greșim, să nu credeți că există vreun medic perfect. Sigur, cu cât ești mai experimentat, cu cât ai fost mai serios în timpul carierei tale, cu cât ai investit mai mult timp, cu cât ai făcut mai multe gărzi și ai coborât de mai multe ori noaptea să vezi bolnavul, riscul de a greși este mai mic. Întotdeauna trebuie să fii pregătit, să poți rezolva mental întâi, să ansamblezi diagnosticul, să te prinzi de ce se întâmplă cu raritatea, cu excepțiile. Aici este dificultatea”.

Cât de bine sunt plătiți, de fapt, medicii

Greșirea diagnosticului e singura teamă cu care trebuie să se împace un doctor? „O altă teamă, ca să o numim așa, deși nu știu dacă este termenul cel mai bun, este teama de actul operator în sine, unde nu ai voie să greșești. Dacă ai greșit, trebuie să știi și să repari. Altfel…”

O chestiune intens dezbătută: cât de bine sunt plătiți, de fapt, medicii? „Medicii din sistemul de stat sunt plătiți unitar, diferă doar sporurile. Lamentabil! Eu, de pildă, am spor de sală de 12%. Știți cu ce viruși ne întâlnim? Știți de câte ori ieșim din sală cu mănușile rupte?”

Privirea albastră se tulbură preț de câteva secunde bune, apoi revine la începuturi, pe vremea când un medic tânăr învăța după cărți trase la xerox, când nu exista internet, nici aparatură performantă, iar lefurile erau pur și simplu umilitoare: „Intri, așa, într-o chestie, dar nu știi în ce te-ai băgat. Uite o mare firmă luminoasă: Chirurgie generală. Spitalul de Urgență Floreasca. Și tu vii aici. Când a fost să aleg, am ales Floreasca. Fusesem stagiar și știam așa, în mare, cu ce se mănâncă.

Începutul este foarte greu, dar cu cât ești mai inteligent, cu atât te adaptezi mai repede... Sunt și numeroase piedici, este și o chestiune de șansă, de hazard. Depinde foarte mult unde nimerești, cu cine lucrezi, de la cine înveți. Sunt și orgolii, nedreptăți. Mentorii mei au fost Prof. Marian Ciurel, Prof. Ion Lica, Prof. Claudiu Turculeț. Toți chirurgi foarte buni”.

Ușa din dos

Mai adânc, în inima amintirilor: „Unii m-au susținut, unii nu prea. Eu am avut un noroc chior, am avut șansă. Una din deficiențele sistemului este legată de pătrunderea asta profesională, pentru că nu este nimic algoritmat. Trebuie să le oferi oamenilor buni șansa de a prinde un loc, să nu-l iei pe ăla și să-l bagi pe ușa din dos. Bagă-l pe ăla care are notă mare, care merită, care muncește. Eu m-am impus și prin ambiție, nu plecam de la spital. Eram dus cu capul, veneam primul și plecam ultimul. Am avut o robustețe fizică fantastică, nativă, făcând și mult sport când eram copil. Și îmi plăcea, iar asta mi-a dat foarte multă forță. Nu mi-am închipuit niciodată să fac altceva. Ăsta a fost drumul meu”.

Regretul

Nicio părere de rău pe acest drum? „Am un singur regret. Regretul meu esta că în 1995 și 1996, după ce mi-am dat testele de echivalare pentru Statele Unite - și le-am luat; am dat un examen la Los Angeles și unul la Budapesta, teste extrem de dificile - n-am găsit loc la chirurgie generală. Eram rezident în anul doi la acea vreme. Pâna la urmă, am renunțat. Am rămas cu certificatul pus în ramă. Regret teribil că nu am putut să practic chirurgia în SUA, să fi rămas acolo. Pentru că să mă fi dus, să învăț și apoi să mă fi întors să aplic aici ce-aș fi deprins în State, nu ține. Ce/cum să aplici aici? Păi, dacă faci vreo 15-20 de ani de chirurgie generală în America și apoi te întorci acasă, ți s-ar părea că ai venit pe altă planetă”.

Prima operație: „Am plecat acasă cântând”

Cum a trăit Dr. Francesco Capelletti prima intervenție chirurgicală? L-au trădat emoțiile? „Prima operație a fost o apendicectomie. Pacienta era o fată dintr-o comună de pe lângă București. Așa de fericit am fost în acea zi… Nu aveam eu mașină pe vremea aia. Țin minte că am plecat acasă cântând, pe lângă gard, pe lângă ambasada Turcă”. Ce imagine! „Da, un moment de glorie, sunt lucruri irepetabile. Ești foarte bucuros că simți că poți să faci niște lucruri. Pentru că e incertitudinea asta: când te uiți la alții și ești profan și te întrebi: Oare pot să fac si eu? Ți se par unele chestii irealizabile din punct de vedere tehnic, al manualității, iar apoi începi să le faci. Și, după ani și ani, te gândești iar: Doamne, câte am facut!”

Cu Dumnezeu în sala de operații

Că tot veni vorba de zei: un cunoscut medic român spunea undeva că Dumnezeu coboară deseori în sala de operații. A simțit și Dr. Francesco Capelletti vreodată ajutorul divin? „Da, răspunsul este da. Așa cum am mai spus, operațiile mari trebuie să le citești înainte. Ca individ, profesia te aduce într-un moment în care primești acest credit necondiționat de nimic, adica tu apari pe programul operator: Capelletti - duodeno-pancreatectomie cefalică, gastrectomie totală etc.

Trebuie să o faci. Și doi, asta le zic rezidenților mei - să nu uitați de ce ați venit la spital azi dimineață. Că nu vin să fugă de sala de operații, deși e mai convenabil să stai cuminte în birou. Ai venit, așadar, să faci ceva, să-ți practici meseria. Apoi, nu trebuie să uiți niciodată că bolnavul ăla, indiferent de nivelul de intervenție chirurgicală - sunt operații ușoare, medii, dificile, foarte dificile -, îți oferă toată încrederea. Tu trebuie să realizezi asta, trebuie să știi asta, pentru că omul ăla vine cu toată încrederea la tine și trebuie să rezolvi situația respectivă”.

În completare: „N-am fost niciodată ateu, sunt credincios de când mă știu, e clar că meseria și argumentul pe care noi îl numim de multe ori șansă sunt mâinile lui Dumnezeu pe tine. În viață, în general, și mai ales în chirurgie aportul divin îl simți întotdeauna. Eu sunt convins că atunci când faci fapte bune, nu le faci întâmplător, sunt convins că Divinitatea veghează”.

Cancere

S-a schimbat ceva, în ultimele decenii, în ceea ce privește afecțiunile cu care se prezintă pacienții la medic? Care sunt astăzi cele mai frecvente operații, dar cele mai provocatoare? „Schimbarea stilului de viața schimbă categoric și profilul, și patologia. Numărul de cancere de colon este mai mare decât înainte, numărul de cancere gastrice este mai mare. În general, incidența cancerelor a crescut. Noi abordăm, la Floreasca, o gamă foarte largă de operații. Eu operez și leziuni benigne, și maligne.

Sunt și leziuni benigne care sunt horror de făcut din punct de vedere tehnic. Sigur că cele mai provocatoare sunt operațiile de cancer, pentru că aici se duce bătălia. În cazul leziunilor benigne, odată rezolvate, în principiu nu se mai pot întâmpla lucruri majore, poate doar prolema eventrațiilor. Leziunile maligne, în schimb, au acest mare inconvenient al riscului de recidivă. Lucrurile sunt mult mai provocatoare, operațiile trebuie să decurgă altfel, principiile oncologice trebuie respectate. Mai sunt anesteziști care întreabă: Mai ai mult, cât mai durează? Și le zic: E concurs de operații? Operația nu trebuie repezită. Ea trebuie să meargă bine, nu repede”.

Intervenții-record

Mai mult: „De regulă, operațiile de pancreas sunt cele mai lungi. Depinde și cât de antrenat ești, depinde și cât de invazivă este leziunea. Sunt operații care pot dura și 7, 8 ore. Dar o leziune mai permisivă poate să dureze 5, 6 ore. Astea sunt operațiile mai lungi. Dar e clar că lucrurile s-au schimbat. Se face mai multă laparoscopie, tehnicile minim invazive sunt mult mai bine reprezentate. Lucrurile sunt într-o continuă dinamică”.

Dar și bolile sunt parcă într-o continua concurență cu medicina. Din aceast galop ce se va alege oare? Inteligența Artificială câștigă și ea teren, iar folosirea ei în sălile de operaţii este în faza de proiect pilot. Oare e posibil ca AI să înlocuiască medicul? „Orice chirurg trebuie să țină pasul cu tehnologiile. În ceea ce privește AI - aici nu aș ști să vă spun exact.

Dar eu nu cred că va fi înlocuit complet chirurgul. Că el va fi ajutat, cum probabil nici nu ne putem imagina la momentul acesta, cred că așa se va întâmpla. Cred că potențialul de dezvoltare al creierului uman este fără limite. Dar cred că chirurgul acela genial, lăsat de Dumnezeu, va trebui să existe. El e placa turnantă, în jurul lui se întâmplă totul. E posibil ca multe diagnostice să dispară, dar, din păcate, nu vom apuca noi acele vremuri, nu generația mea. E posibil ca acest cancer, de exemplu, să capete un leac, într-un final. Dar sunt convins că vor apărea și boli noi”.

„Pentru bolnav, o vorbă bună, cât de mică, o încurajare pot însemna enorm”

- Evenimentul zilei: Pacienții (și nu doar cei pe care i-ați operat) vă laudă, nu glumă. Cu mesaje ca acesta: „Când intră Dr. Capelletti într-un salon, parcă iese soarele după o furtună rece”. Foarte expresiv! Cum reușiți să creați permanent această legătură umană - medic-pacient? N-aveți și dumneavoastră zile proaste?

- Dr. Francesco Capelletti: Mă bucur să aud asta. De multe ori mă gândesc că nu sunt destul de empatic. Categoric că am și zile proaste, dar, revenind, nu trebuie să uiți de ce ai venit la spital. Când faci vizita, e normal să încurajezi bolnavul cu nivelul de empatie, de contribuție sufletească pe care îl ai. Ai un range de 70 de bolnavi, pe care îi vezi unul după altul. Nivelul de sentimente pe care îl generează sufletul tău este diferit. Trebuie să fii foarte atent, mai ales cu bolnavii în stare gravă, care trebuie încurajați într-un anume mod.

Pentru bolnav, o vorbă bună, cât de mică, o încurajare pot însemna enorm. Tu nici nu poți să o cuantifici foarte bine. Am observat chestia asta. Bolnavii gravi trebuie susținuti într-un mod aparte. Sigur că toți trebuie susținuți, numai că sunt afecțiuni care evoluează foarte bine, simplu, și sunt bolnavi gravi, care au boli grave și fac complicații post-operatorii majore, unii care sunt pur și simplu în stare terminală. Unii care au complicții insurmontabile. Din această categorie sunt puțini la o vizită. Dar pentru ei trebuie să ai o atenție aparte. Eu, dacă am pacienți operați, îi văd și sâmbăta, și duminica. Iar pe cei gravi, îi văd și dimineața, și după amiaza. Nu ai cum altfel.

Dreptul de semnătură (pe viață)

-Ce faceți când un bolnav încearcă să fugă de spital?

- În ceea ce-i privește pe bolnavii care sunt indeciși pentru internare, și mai ales pentru operație, încerc să-i conving, încerc să le spun de ce facem asta și cât de important este. Și mai e o categorie de bolnavi: cei care se internează, dar nu mai vor să se opereze. Nu sunt neapărat bolnavii mei. Eu îi conving, când sunt rugat să intervin. Am o putere de convingere foarte mare. Îi iau, le explic, probabil că sunt și mai ferm de felul meu și atunci oamenii înțeleg. E păcat însă că unii refuză operația. Nu înțeleg, atunci semnează și cu asta, basta. Îmi dau seama că n-a priceput exact ce face, dar bolnavul are autonomia lui, el hotărăște, nu familia. E vorba asta între medici: Dom’le, trebuie să vorbești cu familia.

-Și?

- Din punct de vedere al malpraxisului și al consimțămintelor, există un anumit tip de consimțământ cu formular. Bolnavul îți spune cui ai voie să dai informații, cui să-i furnizezi date despre boală, despre un anumit tip de operație. Eh, dacă el îmi spune: Nevaste-mii nu vreau să-i spui nimic, eu nu am voie, legal, să-i spun nimic. Din punct de vedere al autonomiei bolnavului, lucrurile sunt foarte clare.

Exodul medicilor români

- Încă se vorbește mult despre plecarea medicilor noștri în Occident. În ultima perioadă s-a mai temperat valul, dar tot se pleacă. Mulți nu mai reclamă salariile, ci condițiile de muncă din spitale. Ați fost tentat vreodată să plecați în străinătate?

- La chestia asta cu condițiile de muncă din spitale aș pune un mic semn de întrebare. Pentru că nu asta este problema principală. Determinant e cum îi plătești pe oameni. Apoi, trebuie să le oferi posibilitatea să intre în sistem prin concursuri cinstite, concursuri care să aibă o constanță, o ritmicitate. Tu scoți sute de chirurgi pe an și ce faci cu ei? Sunt mulți care se înscriu la un al doilea rezidențiat pentru că rămân fără leafă. Vă dați seama ce aberație, ce absurditate! Ăsta este motivul principal pentru care omul pleacă, pentru că nu are unde să se angajeze, pleacă pentru că nu are bani, trebuie să supraviețuiască, se duce unde este remunerat.

„Aș fi un ticălos să spun că nu am condiții de muncă”

- Totuși, care sunt lipsurile din spitale.

- Chestia cu condițiile de muncă nu mai stă în picioare. Condițiile de muncă s-au îmbunătățit în multe spitale, sunt blocuri operatorii foarte moderne. La noi, de pildă, pot face orice operație. Avem și lipsuri, nu întotdeauna avem toate medicamentele, dar nu aș putea să spun că nu am condiții de muncă. Aș fi un ticălos. Ori suntem cinstiți, ori nu mai suntem.

Da, se așteaptă mult la internare, clădirea este veche, nu are coridoare perfect funcționale. Într-un spital există fluxuri care trebuie să meargă strună, știți? Vine bolnavul, dar unde anume se prezintă, cine îl ia în primire, unde este repartizat, când/cum ajunge acolo? Ca să-ți faci o idee, trebuie să mergi la Monza, să vezi acolo circuite funcționale. Un spital care a fost făcut special, nu au acomodat specialitățile pe un spital vechi, spitalul a fost făcut după necesități. Nu s-au adaptat necesitățile condițiilor preexistente ale unei construcții învechite.

- Ați putea lucra în orice spital din România, cum de ați rămas la Floreasca încă de la începutul carierei?

- Da, puteam să lucrez oriunde. De ce am rămas la Floreasca? Pentru că spitalul ăsta este în sângele meu, îmi curge în sânge de mai bine de 30 de ani. Nu aș pleca nici acuma, dacă aș avea o ofertă mult superioară financiar. Eu sunt un tip sentimental, sunt foarte atașat de spitalul în sine. Aici am crescut, aici am învățat, aici le-am făcut, cred, pe toate. Eu sunt convins că niciun alt spital din România nu are sistemul nostru, nu are calitatea asta - mă refer la spitalele de urgență.

Un spin: infecțiile nosocomiale

- E Floreasca cel mai bun?

- Spitalele de stat au un renume prost, cum bine știm, din cauza multor chestii. Infecțiile - astea nu sunt doar la noi, sunt în multe locuri, la noi sunt destul de low așa, ca profil. Din experiența mea, pot să vă spun că pun peste 100 de plase pe an, adică am intervenții care țin de chirurgia parietală, deci hernie, eventrație. Mie nu-mi supurează nicio operație în care folosesc plase sintetice, apropo de infecții nosocomiale. Pentru că una din laturile infecției nosocomiale este legată de toate materialele astea protetice introduse în organism. Că sunt proteze vasculare, că sunt proteze de perete abdominal, vorbim de materiale sintetice, care se pot infecta. Eu nu am astfel de complicații. Teza asta cu infecțiile nosocomiale la spitalele de stat nu prea are acoperire.

Cinci calități esențiale

- Sunteți un medic încă tânăr, ați făcut mii de operații până acum și vor urma, probabil, alte câteva mii. Nu vă faceți reclamă pe internet, nu ieșiți pe la televiziuni, cei mai buni agenți de marketing ai dvs. sunt pacienții pe care i-ați operat, pentru că un chirurg operează pentru că pacienții îl caută, nu? Care sunt calităţile unui mare chirurg?

- Ambiția, răbdarea, puterea de muncă, forța ta lăuntrică și talentul. În ordinea asta le-aș pune. Da, este obligatoriu să ai talent în chirurgie. Dar se poate supraviețui și fără talent. Aștia, „fuoriclasse”, cum zic italienii, cu o manualitate din asta ieșită din comun, sunt 1 la 100. Sunt foarte puțini. Și eu, de-a lungul carierei, am văzut forte puțini. Dar important e să știi să faci lucrurile. Eu am văzut omeni talentați și printre rezidenții mei. Bine, există oameni talentați, dar reduși ca intelect, neevoluați. Și invers: oameni netalentați, outstanding așa, dar extrem de smart. Acestea ar fi extremele. Cocktailul ideal ar  trebui să cuprindă ambiția, puterea și poate, nu în ultimul rând, talentul. În orice caz, trebuie să te ducă capul.  Pentru că mâinile sunt prelungirea creierului. Aceasta este chestia care definește totul în chirurgie.

„Este foarte ușor să desființezi munca unui om”

- Ați prins vremurile în care sistemul medical era respectat. Acum, noblețea medicinei a pălit, parcă e un război întreținut între pacienți și medici. În fiecare zi apar tot felul de cazuri, unele condamnabile, altele - simple răfuieli interne. Toate umbresc însă sistemul medical, ceea ce este nedrept față de medicii onești. Unde credeți că s-a produs această ruptură, cine o alimentează, unde se greșește și cât de mult vă afectează personal?

- Este evident că se mediatizează exemplul negativ mult mai mult decât exemplul pozitiv, nu se văd gesturile calitative. Acestea sunt trecătoare, durează foarte puțin. Dar să fiți convinși că actele bune, pozitive, au loc tot timpul în spitale. Surclasează ca frecvență actele negative, care există, fără îndoială. Din păcate, sunt mediatizate îngrozitor. În opinia mea, presa rău intenționată are un aport important. Uite, scandalul ăsta la Pantelimon… Pui pe burtieră că acolo se omoară bolnavii. Este foarte ușor să desființezi munca unui om. Care este diferența între tine, presă, care te vrei obiectivă, și Șoșoacă. Care spune: Bă, ăștia au omorât oameni în spitale. Am auzit-o spunând cum că au fost omorâți oameni în spitale, în timpul pandemiei. Le punea oxigen și îi omora. Trebuie să probezi lucrurile astea.

Greșești actul medical? Plătești!

- Dar mai sunt și medici care greșesc.

- Pe de altă parte, e normal ca bolnavul să acționeze în instanță când are o problemă medicală nerezolvată. OK, pățește niște lucruri, face o complicație post-operatorie majoră, unii mor, Doamne ferește. Sunt tot felul de situații, nu numai la noi, sunt peste tot în lume. Este firesc ca pacientul să aibă dreptul să te acționeze în instanță, dar trebuie o judecată corectă, cu niște expertizări corecte.

Sunt de acord: un medic care a greșit, pentru că sunt și medici care pot greși, să plătească conform proporției faptei pe care a făcut-o, care nu a fost în regulă. Cât a contribuit el la starea de nesănătate a bolnavului respectiv, atâta trebuie să plătească. E normal. Dar nu penal, în civil. Ce a suferit bolnavul, cuantificăm. Judecătorii știu mai bine sau ar trebui să știe cum să facă. E normal ca bolnavul să fie despăgubit, dar să-i dai omor din culpă, pe bune? Nici în țările dezvoltate nu există așa ceva.

Dr. Andrei Nanu, care e avocat, a făcut și medicina. Eh, el luptă pentru scoaterea culpei medicale din sfera penalului. Eu sunt convins, nu pot să exclud faptul că poți greși, dar nu cred că există vreunul dintre chirurgi care vrea să greșească. Faci o eroare, la asta pot contribui diverși factori, poate să fie o situație dificilă intraoperatoriu, un hazard. Asta se uită. Că nu deschizi acolo și găsești totul ca în atlas, găsești o tumoră mare care a făcut ravagii.

Riscul de a greși, de a leza ceva, este foarte mare. Cum să nu mă afecteze această denigrare a medicilor? Și, în general, când se întâmplă ceva grav, nu poți să culpabilizezi pe toată lumea. La începutul carierei, ziceai că ești doctor, era o chestie de mândrie. Acum, te ferești câteodată să spui că ești medic. În anumite medii, în anumite situații, te ferești, că ăsta-i plin de bani, face cutare, îi omoară pe ăia. În orice caz, televiziunile au un rol în propagarea acestor situații. Și vă mai spun ceva, sunt alimentate și din spitale. Anumite conflicte, răfuieli, conduc la așa ceva.

„Astă seară dansăm în familie”

- Evenimentul zilei: Ați avut vreun pacient dintre actorii alături de care ați jucat în filmul „Astă seară dansăm în familie”?

- Dr. Francesco Capelletti: După ce am ajuns chirurg, mă mai sunau. În ultima perioadă, Sebastian Papaiani mă suna și îmi spunea: Măi, Francesco, uite am aia, aia. Îi spuneam să vină la spital, să văd ce are. Și mereu nu avea timp, nu venea. Și, în ultimul an, m-a tot sunat: Hai să ieșim într-o seară să bem o bere, să vorbim, să povestim. Și n-am reușit să-mi fac timp, cu gărzile, cu spitalul. Apoi a murit, m-am supărat groaznic.

-  Dar știți că „Astă seară dansăm în familie” e difuzat, uneori, de cel puțin trei ori pe lună? Îl mai urmăriți?

- Întotdeauna, sau, mai precis, când pot. A fost făcut în ‘71, deci aveam vreo șapte ani. Îmi amintesc perfect zilele de filmări, vila în care s-a filmat cu Stela Popescu. Era din Cotroceni, a unui colecționar de artă. Îmi amintesc momentele alea. Geo Saizescu era un tip super simpatic. E o parte din copilăria mea, nu știu să spun dacă mi-a plăcut să joc, dar după chestiile astea, totul s-a sfârșit. Înainte apărusem și în Serata, dar acolo eram mai mic, aveam cinci ani. Dar și de acolo îmi amintesc, îmi amintesc de studiourile alea de la Buftea, că multe filmări s-au făcut în studio.

În numele tatălui. Fotbal pe pâine. Dinamo, echipa de suflet

- Aveați răbdare să petreceți atâta timp la filmări?

- Da, sigur. Și îmi era să nu o supăr pe mama, că, de altfel, eram destul de energic. Am avut o relație foarte bună cu mama, era destul de severă. Dar eu eram un copil cuminte, a avut un mare noroc cu mine, nu-i făceam probleme. Tâmpenii făceam, dar nu mari. Eu aveam o mare pasiune, fotbalul și Dinamo București. În rest, nu am avut probleme de comportament de niciun fel. Maică-mea nu mi-a zis niciodată: Pune mâna și învață! învățam singur.

- Ați avut un start bun în viață, cu o mamă celebră, crescut într-un mediu artistic, cu un rol în cel mai bun film de comedie. Cu toate acestea, nu ați profitat deloc de faima numelui.

- Tot timpul m-am ferit de asta. Nu spuneam nicăieri, niciodată, la nicio vârstă. Întotdeauna am vrut să reușesc prin propriile puteri. În schimb, mama se laudă foarte mult cu mine, e foarte mândră. Și acum, ce spune, ce povestește … e nenorocire. Mama era un personaj destul de retras. Nu avea foarte multe prietenii, ieșiri, mese, onomastice.

Icoana părintelui absent

- Ați simțit lipsurile în comunism?

- Sigur, păi, înainte de a merge la școală, stăteam la rând la lapte. Era greu, foarte greu. Mama n-a avut niciun privilegiu. M-a crescut singură, dar și eu am ajutat-o mult. Plus că nu am creat probleme și am reușit să ating toate obiectivele propuse. Revoluția m-a prins pe stradă, Piața Romană, Universitate, și nu am cerut certificat de revoluționar. Am zis că certificatul de revoluționar îl iau doar ăia care au murit și cei grav răniți.

- Mama dvs. povestea că v-a făcut dintr-o mare iubire, care a costat-o. Mulți ani nu a mai apărut în filme.

- Amintirile mele cu tata sunt puține. A murit în ‘73, ultima oară îl văzusem în ‘72. Eram mic, venea rar, pentru că stătea în Italia, era mai mult plecat. Tata era inginer constructor, șeful unui departament al unei mari firme din Cremona, lângă Milano, care făcea mori și tot felul de lucrări în panificație. A onorat și un contract în România - Complexul Palas, silozuri mari. Așa a cunoscut-o tata pe mama. S-au iubit, m-am născut, am preluat numele mamei. Tata a avut apoi contracte la Belgrad, la Sofia. Când a murit, nu am aflat atunci, mama m-a protejat, mi-a spus peste ani. Iar lucrurile au rămas așa, am păstrat numele mamei. Dar eu am avut în cap de când mă știu să port numele tatei. Știți cum e, rămâne câte o chestie nerezolvată în viața ta și nu știi de unde s-o apuci.

Biletul de pe mormânt. Italia.

- Ce-ați făcut?

- Prin 2009-2010 am demarat căutările. Apăruse un zvon că n-a murit, ceea ce pe mine m-a neliniștit îngrozitor. Și am început să-l caut pe Duilio Capelletti. Și am găsit vreo trei care s-ar fi potrivit. Numele Capelletti se scrie în mai multe variante. Până la urmă, am reușit printr-un ziar, La Provincia, din Cremona. Am reușit să intru în arhivă într-o noapte, m-a prins două noaptea. I-am găsit necrologul. 7 decembrie 1973. Văzând asta, am zis că unde poate fi îngropat decât la Cremona. El a murit la Sofia. Am trimis un mail la cimitirul principal din Cremona și mi-au răspuns în aceeași zi, am și acum mesajul lor. Într-o săptămână am plecat la Milano, apoi la Cremona, și i-am găsit mormântul.

- Formidabil!

- Găsindu-i mormântul, i-am lăsat un bilet pe mormânt. Nu a avut niciun ecou. După doi ani, am făcut același lucru. Și, într-o zi, m-am trezit la spital cu un telefon. Era, cum ar veni, cumnatul meu. Voia să știe cine sunt, ce e cu mine și ce vreau. I-am zis că vreau doar numele de familie. Pe urmă a urmat drumul firesc, deshumare, analiza ADN și schimbarea numelui, din Bulcă în Capelletti. Nici mama nu-mi dădea speranțe, nu credea că voi reuși, iar eu îi spuneam că pe mine mă cheamă Capelletti și așa mă va chema și-n acte.