Dosarul Ferma Băneasa. Avocatul Florentin Țucă managing partner al casei de avocatură Tucă Zbârcea & Asociații, oferă noi amănunte despre cazul „Ferma Băneasa”. El a vorbit despre descinderea DNA, despre aroganță ofițerului DNA „Bebe” și despre reținerea avocatului Robert Roșu, scrie luju.ro.

„Înainte de rememorarea după-amiezii de 9 decembrie 2015, mă simt dator cu un răspuns la întrebarea ‘De ce n-ați protestat atunci, de ce abia acum?’

Răspuns simplu și onest: Din temerea că un eventual protest atunci i-ar fi făcut și mai grea viață lui Robert. Și din respect pentru sfaturile avocaților penalisti care ne îndemnau să nu tulburăm apele unei anchete în curs și care ne transmiteau speranța că, într-un final, justiția va triumfă.

Și o precizare suplimentară: prezența rememorare nu este și nu se vrea un exercițiu ‘de comunicare’ ori de ‘PR’, subordonat nevoii de conservare sau promovare a etichetei în expresii meșteșugite, pompoase și sablonarde. Ea este ceea ce am zis de la început: o simplă confesiune.

Conferință despre drept și drepturi, ce tristă ironie

Inițial, dat fiind balamucul percheziției, am vrut să anulez prelegerea de la Drept. Am și sunat-o pe Daria, reprezentanta asociației studențeșți care mă invitase să fiu lector de-o ora dar, în timpul discuției telefonice, m-am răzgândit brusc. Și asta nu doar din cauza regretului simțit în vocea organizatoarei, ci și dintr-o formă de protest interior și de obstinată nevoie de aderența la normalitate. Țineam să mă mint că, în ciuda invaziei cu noaptea-n cap, nu s-a întâmplat și nu se va întâmplă nimic rău, că toate-s la locul lor și acolo vor rămâne, că trebuie să ne vedem de treaba și că, nu-i așa?, nu mor caii când vor câinii.

Eram cumva mănat de sentimentul că dacă mă îndepărtez de percheziție, și percheziția se va îndepărta de mine. Capu-n nisip, la fuite en avant…

Așa că m-am dus…Pe drum, m-am intersectat cu Gabi, care se pregătea să meargă la înmormântarea unui unchi, cred, iar privirea lui îmi transmitea că ne amăgim, că ceva rău stă să se întâmple, că și conferință și înmormântarea sunt niște ancore cu lanțuri rupte. Precum timpul fracturat în două, între înainte și după.

Nu-mi mai amintesc cât de calm ori de agitat eram în drumul spre facultate. Cred că am ajuns acolo cu puțîn înainte de ora fixată, încă stăpân pe mine și pe tema de livrat. M-am instalat la pupitru și țin minte că, marcat de tulburările din prima parte a zilei, mi-am zis că introducerea cea mai potrivită ar fi despre drept și definiția statului de (ne)drept.

Din nefericire pentru mine, debutul discursului meu a coincis cu frenetică vibrație a telefonului din buzunarul sacoului. Silențios, dar obsedant și opresiv, telefonul care vibra încontinuu a fost acela care mi-a pus capăt abordării relativ curajoase din cursul dimineții. Treptat-treptat, mintea mea se deconecta de la firul logic al expunerii pe care n-o mai susținea decât vocea. O voce care era a unui alter-ego, lector ce se încăpățâna să trăiască în propria-i lume.

Dosarul Ferma Băneasa. Trăim într-un stat de drept, nu-i așa?

Cât despre lumea mea, simțeam cum se clatină încet-încet sub radiațiile acelei isterice vibrații. Continuitatea ei a avut pentru mine efectul loviturii în moalele capului și trezirii la realitate. Dar nu la realitatea trăită în prima parte a zilei, aceea a siguranței că nu ți se poate întâmplă nimic ilegal ori că abuzurile vor fi reparate (că doar trăiam într-un stat de drept, nu-i așa?), ci la o realitate traductibilă emoțional prin nesiguranță, frică și panică.

Odată cu trezirea asta am început să transpir abundent, că niciodată până atunci în față unei audiențe. O văd și-acuma pe Daria venind înspre mine cu un pachet de șervețele pe post de prosop izbăvitor azvârlit în ring. Firesc ar fi fost să-mi cer scuze și să mă opresc, dar nu mai eram în stare de asemenea abordări raționale. Îmi continuăm prelegerea cu poticneli și incoerente și cu gândul la enervantă bâzâiala a telefonului, prevestitoare de știri care nu puteau fi decât urâte. Mi-am scurtat expunerea, am acceptat doar două întrebări din sala și am ieșit.

Pe ecranul telefonului erau afișate cele o sută de mii de apeluri pierdute ale Alexandrei. Mi-a răspuns cu vocea strangulată de emoție și plâns, mi-a transmis tremurând că domnul ofițer vrea să vorbească cu mine și mi l-a dat la telefon. Don’ avocat, io v-am prevenit să nu va jucați cu noi, veniți imediat la birou! M-am conformat cu convingerea că mă așteaptă cu cătușele. În fapt, cătușele erau pregătite doar pentru Robert; mie mi se dedicau doar amenințări.

Pe care le-am primit sub formă aceleiași invitații insidioase de a nu mă juca chiar și atunci când am deschis ușa biroului. Moment în care mi-a dispărut din porniri orice spirit ludico-juridic, iar primul gest pe care l-am făcut a fost acela de a duce mâna la buzunarul de la piept, de a scoate banii proprii și legal deținuți și de a-i pune pe masă. Fără comentarii despre frumusețea dreptului și sublimul statului de drept…

Posesia de bună-credință, că înjurătură la adresa inchizitorilor

Când am revenit în propriul birou eram destul de confuz…Nici nu remarcasem că el, biroul, fusese deja transformat în comandament de stat major al invaziei. Pe scaunul meu trona unul dintre ofițeri, acel Bebe care mă persifla în zori și-mi zicea că – indiferent ce zice la lege- procurorul va veni doar atuncea când or să mă salte pe mine. Pe masă, în locul computerului meu, sigilat întru verificări și violări, era un laptop de campanie, de înregistrat procesele-verbale ale expedițiilor victorioase.

Pe scaunul din față biroului, nefericitul proprietar al ceasurilor bune de confiscat, somat să facă dovadă că el este deținătorul legitim. Omul încerca timid să se explice, să invoce marile principii de drept relevante și să spună că, în sistemul juridic românesc, legalitatea dobândirii este prezumată până la proba contrară, că bună-credință se prezumă și că, în materie de bunuri mobile, la possession de bonne fois văut titre. (De fiecare dată când evoc principiul asta mă gândesc la minunatul profesor Bîrsan și la realitatea că da, dansul, fără să-mi fi dat seama la timp, mi-a insuflat dragostea pentru dreptul civil).

Dosarul Ferma Băneasa. Dezvăluiri de ultimă oră ale avocatului Florentin Țucă

Pledoaria omului meu – care ar preferă, cu discreție, să rămână anonim- era întâmpinată de Bebe cu ridicări din sprânceană și mustruluieli. Haideți, don’ avocat, aveți, dom’ne acte ‘pe’ ceasurile astea sau nu? Nu aveți?… Asta e, se confisca. Și i le-au confiscat, pe baza de proces-verbal, cu număr și serie. Drept e că, și ceasurile lui, și banii mei (inventariați, bancnotă cu bancnotă, număr și serie, cu mine de față, pe scaunul inchizitorial din față biroului meu), și colierul colegei ne-au fost restituite la ceva vreme de la percheziție. Habar n-am ce i-a motivat, li s-o fi părut prea de tot, nu știu.

Cert e că ne-au chemat telefonic, la DNA Brașov, să ne restituie banii și bunurile care nu arătau, pare-se, nici a heroină, nici a pumnal însângerat, nici a explozibil. La fel de adevărat este că restituirea a fost condiționată de prezentarea unor documente: în cazul subsemnatului, o dovadă de la barou care să ateste că venitul meu lunar era mai mare decât suma confiscată (!), iar în cazul colegilor, acte ‘de proveniență’ a respectivelor obiecte (că și cum ‘probele’ astea ar fi avut vreo relevanță).

Întâmplător, colegii mei, prezumati hotomani de rea-credință (ori, poate, tâlhari, mai știi?…) au găsit acasă, printre hârtiile din sertare, niște certificate de garanție, cred. O bună ocazie pentru un sfat juridic: să nu mai ieșiți niciodată din casă fără că în poșetă să aveți chitanță care atestă legalitatea deținerii pantofilor din picioare.

„Ridicarea” lui Robert Mihăiță, corpul delict în Dosarul Ferma Băneasa

Cândva pe la trei după-amiază, a sunat ceasul rău. Robert se îndrepta spre toaletă când s-a trezit flancat, chiar când deschidea ușa, de doi reprezentanți ai ‘forțelor de ordine’ însărcinați cu asigurarea ‘legalității’ percheziției. După ce mi-ați întors biroul cu susu-n jos și-ați stat pe capul meu toată ziua, nici măcar la baie nu mă lăsăți singur? Nu, don’ avocat, că avem mandat să va ridicăm.

N-am asistat la scenă asta. O povestesc din povestirea lui Robert. Ce-am văzut cu ochii mei este însă secvență cu camaradul meu așezat la o masă din sala Bucureșți, capul în palme și privirea nicăieri, uluit de ceea ce i se întâmplă, șocat că nu fusese niciodată chemat să dea lămuriri despre caz într-o discuție deschisă cu vreun anchetator, dar amenințat să fie luat pe sus, revoltat de notificările care-i veneau pe telefon și-l anunțau deja despre sechestrarea conturilor bancare.

Ce-am făcut?, Flore, ce-am făcut? era singură întrebare care-l chinuia tocmai prin lipsa răspunsului și absurdul kafkian al întregii situații. Iminentă ‘ridicării’ lui cu dubă pentru a da explicații despre un dosar finalizat cu șapte-opt ani în urmă îi paraliza și simțul dreptățîi și pe acela al realității.

Că prin ceață, mai văd chipuri de colegi care intrau să-l consoleze și să-l asigure că totu-i o eroare care va trece repede, că un vis urat.

Ceață rememorării se risipește însă când o văd venind pe Ileana. Foarte frumoasă, extrem de elegantă, pași fermi, privire demnă. Nu țin minte să-l fi îmbrățișat, poate nu-mi amintesc eu, în fond, nici nu contează. Ceea ce în memoria mea afectivă rămâne de rememorat este emoția pe care am trăit-o văzând-o cum își trage un scaun în față lui, îi pune o mâna pe genunchi și-l privește.

Iar dincolo de orice asigurări că fetele-s bine, mama și tată – la fel, viitorul – luminos, o scoatem la capăt, se va rezolva (asigurări pe care le adaug eu acuma la montaj, nici nu-mi mai amintesc dacă erau în poză atunci, probabil că da), deci, dincolo de orice încurajări pe care o soție i le-ar transmite soțului în prag de arest, eu țin minte cu claritate doar acea privire. Iar ceea ce ochii luminoși și limpezi ai Ilenei lui transmiteau ochilor plânși ai lui Mihai al ei era nu doar imensă iubire, ci și imensă tărie.

Era nu doar imaginea unei iubiri puternice, ci a unei iubiri cu putere. Iubirea cu putere a Ilenei lui pentru Mihai al ei avea să mă impresioneze și în anii următori ai întregii istorii și sunt convins că Mihai al ei și Robert al nostru s-a întărit și se va întări, întru eliberare, (și) din această dragoste tare și intensă.

Ridicat seara cu mascații

Orele care au urmat au trecut în ritm de du-te-vino. Vânzoleală, oameni derutați, priviri întrebătoare, Bebe înscăunat managing partner, proces-verbal în facere, plimbare instapanita a jandarmilor pe coridoare, primele consolari și încurajări pentru Robert (nici prin cap să ne treacă gândul că peste cinci ani de chin și stres, ar urmă să-i ducem consolarile și încurajările la vorbitor, separați de un zid de sticlă).

L-au ‘ridicat’ cu mascații pe la opt seară, l-au urcat într-o dubă alături de alți viitori colegi de suferință, l-au încătușat, l-au plimbat ritualic prin față camerelor TV că să aibă și poporul repriză zilnică de circ, l-au trimis la interogatoriul nocturn și, pe la patru dimineață, l-au întemnițat alături de un violator și de un traficant de droguri.

N-am avut tăria să-l văd încătușat la televizor. Urmă să-l văd în cătușe, față în față, a două zi”, afirmă avocatul Florentin Țucă referitor la abuzurile din Dosarul Ferma Băneasa.