Direcția Națională Anticorupție (DNA) trebuie să-i plătească lui Robert Roșu daune morale de 5.000 de euro (25.000 de lei) pentru scurgerile de informații nepublice din faza de urmărire penală din dosarul Ferma Băneasa, care au afectat imaginea avocatului. Rechizitoriul dosarului a fost întocmit de către procurorii Cornel David-Deca și Monica Munteanu, fiind confirmat de către șefa DNA de la acel moment, Laura Kovesi.

Înalta Curte de Casație și Justiție a publicat, la începutul lunii septembrie, motivarea deciziei nr. 913/2021, pronunțată pe 21 aprilie 2021 în dosarul nr. 5930/3/2017 (1741/2019), prin care a respins recursul înaintat de avocatul Robert Roșu și DNA împotriva hotărârii nr. 149/2020, pronunțate de către Curtea de Apel București în aceeași cauza, pe data de 17 februarie 2020.

Robert Roșu a dat în judecată statul român și DNA pentru divulgare de informații nepublice din dosar și încătușare excesivă

În luna februarie 2020, avocatul Robert Roșu a acționat statul român și DNA în instanță, la Tribunalul București, pentru divulgarea fără drept a unor interceptări și informații din dosarul penal care îl viza, precum și pentru încătușarea excesivă. DNA a fost acuzat, astfel, că i-a încălcat avocatului dreptul la demnitate și reputație, precum și prezumția de nevinovăție.

Judecătoarea Tribunalului București Elena Panaite-Jianu a admis parțial acțiunea în instanță a avocatului Robert Roșu și a obligat, pe data de 15 februarie 2018, DNA - însă nu și statul român - să plătească daune morale de 15.000 de lei.

Ulterior, pe data de 17 februarie 2020, judecătoarele Elena Aneta Popa și Mihaela Glodeanu de la Curtea de Apel București au crescut cuantumul daunelor la 25.000 de lei. Acestea au vizat, însă, doar divulgarea fără drept a informațiilor nepublice din dosar, nu și încătușarea excesivă a avocatului Robert Roșu.

DNA și avocatul Robert Roșu au făcut recurs la decizia Curții de Apel București. Pe data de 21 aprilie 2021, judecătoarele supreme Adina Georgeta Nicolae, Lavinia Curelea si Lavinia Dascalu au respins ambele recursuri. Astfel, daunele morale de 25.000 de lei pe care DNA trebuia să le plătească avocatului au fost menținute.

Între timp, pe data de 17 decembrie 2020, Completul negru de la ICCJ l-a condamnat pe avocatul Robert Roșu la cinci ani de închisoare cu executare în același dosar, Ferma Băneasa.

ICCJ confirmă: DNA a încălcat legea. Trebuie să plătească daune de 5.000 de euro avocatului Robert Roșu

Minuta deciziei ICCJ nr. 913/2021: „Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Rosu Robert Mihaita si de paratul Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Directia Nationala Anticoruptie impotriva deciziei nr. 149 A din 17 februarie 2020 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie. Definitiva”.

Principalul pasaj din motivarea deciziei de recurs:

„Analizand criticile deduse judecatii, prin intermediul celor doua recursuri, Inalta Curte constata caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce se vor arata in continuare.

1. Recursul reclamantului ROSU ROBERT MIHAITA

- Sustinerea recurentului-reclamant conform careia instanta de apel „ar fi refuzat” aplicarea prevederilor legale care stabilesc raspunderea D.N.A. pentru „fapta de incatusare abuziva”, este una lipsita de fundament.

In primul rand, critica referitoare la „refuzul aplicarii unei dispozitii legale” (reiterata, de altfel, in aceiasi termeni de mai multe ori in continutul memoriului de recurs) se circumscrie unei sintagme improprii, lipsite de acuratete juridica, avand in vedere ca demersul urmarit in cadrul unei cai de atac este acela al supunerii hotararii unui control de legalitate, iar nu al substituirii partii in atributiile jurisdictionale ale instantei care are prerogativa constitutionala a spunerii dreptului (iuris dictio), fara ca aceasta sa insemne, in situatia in care pretentiile partii nu sunt primite, asa cum au fost formulate, un „refuz” de aplicare a legii, ci doar o modalitate de indeplinire a functiei jurisdictionale a instantei in activitatea acesteia de aplicare a normei circumstantelor de fapt asa cum au fost relevate de probele administrate.

In acelasi timp, fondul criticii conform careia instanta nu s-ar fi raportat, atunci cand a retinut lipsa faptei ilicite a D.N.A. in realizarea operatiunii de incatusare a reclamantului, la dispozitiile art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea si functionarea jandarmeriei, precum si la cele ale art. 300 C.pr.pen., este eronat si fara corespondent in considerentele deciziei atacate.

In realitate, instanta de apel analizeaza prevederile legale mentionate, demonstrand insa, de ce nu sunt incidente in cauza astfel incat sa poata fi retinuta fapta ilicita a paratei apta sa angajeze raspunderea civila delictuala a acesteia.

In acest sens, s-a retinut ca masura incatusarii a fost luata dupa emiterea ordonantei de retinere de catre procuror, in vederea transportului spre si dinspre locul de retinere si arestare preventiva si ca aceasta reprezinta o masura administrativa, a carei executare este data prin lege Ministerului Administratiei si Internelor.

Instanta de apel a identificat in mod corect sediul materiei privind aducerea la indeplinire a unei astfel de masuri ca fiind reprezentat de dispozitiile art. 10 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 16 din Legea nr. 254/2013 referitoare la centrele de retinere si arestare preventiva – care se afla in subordinea Ministerului Afacerilor Interne, se infiinteaza prin ordin al ministrului de interne, masurile referitoare la organizarea, functionarea acestora, inclusiv folosirea catuselor sau a altor mijloace de imobilizare stabilindu-se prin regulamentul prevazut de lege (art. 15 alin. 3).

De asemenea, instanta de apel a facut distinctia necesara intre masurile administrative privind siguranta detinerii reglementate prin Legea nr. 254/2013 a executarii pedepselor si masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal – supuse controlului de legalitate al judecatorului de supraveghere a privarii de libertate – si masurile/actele efectuate in cadrul activitatii de urmarire penala sub supravegherea procurorului de catre lucratorii specializati din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care sunt supuse plangerii in conditiile art. 336 C.pr.pen.

Cum in speta se reclama aplicarea nelegala a unei masuri administrative din cele prevazute la art. 16 din Legea nr. 254/2013, in mod corect s-a concluzionat ca nu era vorba de acte de urmarire penala care sa faca obiectul supravegherii procurorului in sensul art. 300 C.pr.pen. pentru ca mai departe sa poata fi atrasa, pentru neindeplinirea corespunzatoare a atributiei, raspunderea intimatei-parate pentru incatusare, ca masura pretins disproportionata si excesiva.

In privinta dispozitiilor art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea si functionarea Jandarmeriei Romane (conform carora aceasta institutie „raspunde solicitarii magistratului de a participa, impreuna cu acesta, la efectuarea unor acte procedurale”), instanta de apel a retinut, de asemenea, corect ca ele nu sunt incidente in cauza fata de fundamentul pretentiei in despagubiri care a vizat, sub acest aspect, incatusarea ca masura excesiva (iar nu punerea in aplicare a mandatului de aducere in vederea audierii, potrivit art. 266 C.pr.pen., pentru a se pune problema indeplinirii defectuoase a unui act de procedura de catre organele jandarmeriei).

De asemenea, este lipsita de temei critica recurentului conform careia instanta de apel ar fi realizat o interpretare si aplicare eronata la speta a dispozitiilor art. 16 alin. ultim din Legea nr. 253/2014, atunci cand a concluzionat, cu referire la acest text, ca singura ipoteza in care organul judiciar (de urmarire penala sau instanta de judecata) apreciaza asupra aplicarii, mentinerii sau indepartarii mijloacelor de imobilizare este pe durata prezentei detinutilor in fata acestora.

Astfel, sustinerea recurentului in sensul ca textul mentionat ar fi aplicabil doar in ipoteza in care un condamnat definitiv „se prezinta in fata unui magistrat, de exemplu, intr-o cale extraordinara de atac” intrucat textul art. 16 este inclus in Titlul II al Legii nr. 254/2013 – Executarea pedepselor privative de libertate, este una bazata pe o interpretare eronata a legii, cu ignorarea regulilor interpretarii sistematice a dispozitiilor dintr-un act normativ.

In acest sens, se constata ca Titlul IV, Cap.I. – Executarea masurilor preventive privative de libertate in centrele de retinere si arestare preventiva trimite, prin dispozitiile art. 110 alin. 1, la prevederile Titlului II, care se aplica in mod corespunzator (asadar, inclusiv cu privire la art. 16 alin. 6 si la modalitatea in care organele judiciare pot aprecia cu privire la mijloacele de imobilizare a celor retinuti/arestati pe durata prezentei acestora in fata respectivelor organe).

De aceea, interpretarea in sens contrar a recurentului este una eronata intrucat, pe de o parte, ignora interpretarea sistematica a textelor de lege, pe de alta parte, dar tot ca urmare a nesocotirii regulilor de interpretare logico-juridica, restrange ipoteza textului, considerand ca norma este aplicabila doar situatiei condamnatilor.

Ca atare, cata vreme s-a constatat, potrivit textelor de lege mentionate anterior, ca intimatei-parate nu-i incumba obligatii legale in legatura cu dispunerea sau luarea masurii de imobilizare prin incatusare, faptul ca aceasta s-a realizat la sediul institutiei de catre lucratori ai Ministerului Afacerilor Interne nu este de natura sa atraga existenta vreunei fapte ilicite in sarcina acesteia. Pentru existenta unei fapte ilicite este necesar sa se constate o incalcare a normelor dreptului obiectiv (o nesocotire a regulilor de conduita impuse de lege, in sensul art. 1.349 C. civ.) prin care sa se aduca atingere dreptului subiectiv al persoanelor.

Or, atat timp cat in sarcina paratei nu s-a putut retine existenta unei obligatii legale pe care sa o fi nesocotit / incalcat, imprejurarea ca masura incatusarii a fost luata la sediul acesteia, dupa comunicarea ordonantei de retinere, nu este apta, prin ea insasi, sa impuna, asa cum sustine recurentul, concluzia unei fapte ilicite in sarcina institutiei parate.

De aceea, este lipsita de substanta critica recurentului referitoare la obligatia negativa a statului si a organelor sale – pe care o vede circumscrisa si unor considerente contradictorii, raportat la dezlegarea in sens opus data pretentiei in despagubiri formulate pentru scurgerea de interceptari in presa – de a se abtine de la orice vatamari aduse particularilor, adica de a-si fi indeplinit o obligatie negativa ce le incumba.

In realitate, invocarea unei obligatii generale negative se poate realiza in masura in care, in mod particular, indeplinirea unei obligatii nu poate fi circumscrisa, pusa in sarcina anumitor persoane identificabile ori supuse verificarii in raportul juridic concret dedus judecatii.

Cum recurentul a pretins ca institutiei intimate ii reveneau obligatii in legatura cu dispunerea masurii imobilizarii prin incatusare indicand anumite dispozitii legale, a caror incidenta la speta nu s-a verificat, acesta nu poate sustine, in acelasi timp, existenta unei obligatii generale negative in sarcina aceleiasi intimate, pentru ca astfel sa atraga o raspundere civila delictuala, cata vreme competentele legale ale acestei institutii au fost respectate (iar potrivit art. 1.349 alin 1 C. civ., orice persoana are obligatia sa respecte regulile de conduita pe care legea le impune).

– Tot astfel, sustinerea ca instanta de apel, respingand pretentia in despagubiri fata de D.N.A. inseamna ca, in realitate, s-ar fi pronuntat asupra exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a acesteia pe care nu a pus-o in discutia partilor, este lipsita de fundament.

Chestiunea legata de calitatea de parte in raportul juridic dedus judecatii, respectiv in ce masura a savarsit o fapta ilicita care sa-i angajeze raspunderea, este una care vizeaza fondul pretentiilor si nu doar un aspect de legitimare si justificare a cadrului procesual, asa incat analiza instantei privind asemenea elemente, legate de continutul raportului juridic, nu presupunea o dezbatere in prealabil a problemei calitatii procesuale.

- Critica referitoare la neacordarea despagubirilor pentru pretinsa fapta ilicita, a lipsirii nelegale de libertate are, de asemenea, caracter nefondat, atat in sustinerea referitoare la nemotivarea solutiei, cat si in cea privitoare la lipsa de temei legal a acesteia.

Astfel, in mod eronat pretinde recurentul ca in intervalul cuprins intre orele 11:00 din data de 9.12.2015 pana la ora 4:00, in data de 10.12.2015, acesta ar fi fost retinut exclusiv in baza mandatului de aducere, fiind lipsit de libertate timp de 17 ore, in loc de 8 ore, cat este durata maxima legala a mandatului de aducere.

Pe acest aspect, instanta de apel a retinut in mod corect ca in intervalul de timp mentionat, reclamantul s-a aflat in derularea mai multor proceduri judiciare care, desi i-au limitat libertatea de miscare, au avut justificare si temei legal fara sa poata fi asimilate unei lipsiri ilegale de libertate.

Astfel, in intervalul cuprins intre 7:05 – 18:50, in data de 9.12.2015, s-a desfasurat perchezitia domiciliara la sediul profesional al cabinetului de avocatura.

Dat fiind scopul dispunerii unei asemenea masuri (acela al descoperirii si strangerii de probe cu privire la savarsirea unei infractiuni, la conservarea urmelor savarsirii infractiunii, potrivit art. 157 C.pr.pen.), este firesc ca efectuarea acesteia sa se realizeze in prezenta persoanei vizate de respectiva masura, inclusiv ca o garantie a desfasurarii acesteia in conditii de legalitate, fara incalcarea drepturilor persoanei perchezitionate. Este motivul pentru care persoanei perchezitionate i se si permite sa fie asistata sau reprezentata de o persoana de incredere (art. 159 alin. 10 C.pr.pen.), putand totodata constata daca organul judiciar se limiteaza, in efectuarea perchezitiei, la ridicarea numai a obiectelor si inscrisurilor care au legatura cu fapta pentru care se efectueaza urmarirea penala (art. 159 alin. 13 C.pr.pen.), eventualele obiectiuni vizand desfasurarea perchezitiei putand fi consemnate in procesul-verbal de perchezitie (conform art. 161 alin. 3 C.pr.pen.).

Or, tocmai in considerarea ratiunii si scopului perchezitiei domiciliare, legiuitorul a stabilit, prin dispozitiile art. 159 alin. 4 C.pr.pen., posibilitatea pentru organele judiciare de a restrictiona libertatea de miscare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane in locul unde se efectueaza perchezitia, pe durata efectuarii acesteia”.

Ca atare, intervalul de timp in care s-a desfasurat perchezitia nu poate fi asimilat unuia al lipsirii ilegale de libertate cata, vreme el corespunde unei proceduri legale avand o justificare data deopotriva de necesitatea strangerii de probe in conditii de siguranta, dar si de respectarea interesului legitim al persoanei vizate de a participa la efectuarea acestui act, ca o garantie a drepturilor acesteia

Totodata, durata perchezitiei nu se suprapune si nu este in legatura cu efectele mandatului de aducere pentru a se putea sustine, adaugandu-se la durata mandatului, ca acesta a depasit intervalul de 8 ore prevazut de art. 265 alin. 12 C.pr.pen., in care persoana poate ramane la dispozitia organului judiciar, atunci cand se afla sub puterea unui astfel de mandat.

Or, instanta de apel a facut aceasta distinctie intre cele doua acte procedurale – perchezitia domiciliara si mandatul de aducere – cu reglementarile lor distincte si modalitatea in care au fost aduse la indeplinire, in concret, asa cum a rezultat din situatia de fapt, necontestata, a spetei.

S-a retinut, in acest sens, ca dupa incheierea perchezitiei domiciliare, in intervalul 20:30-23:30, reclamantul a fost transportat pe ruta Bucuresti – Brasov, in vederea executarii mandatului de aducere, conform art. 266 C.pr.pen. si ca, desi a avut in aceasta modalitate o restrictionare a libertatii de miscare (reclamantul fiind sub controlul autoritatilor pe durata deplasarii), nu inseamna ca a fost depasita durata maxima de 8 ore prevazuta de art. 265 alin. 1 C.pr.pen. Aceasta intrucat, in continuare, audierea reclamantului a avut loc intre orele 1:00-3:45, in data de 10.12.2015, ordonanta de retinere fiindu-i prezentata la orele 4:30.

Asadar, sub efectul mandatului de aducere reclamantul s-a aflat incepand cu ora 20:30 a zilei de 9.12.2015 (cand a inceput deplasarea spre organul de urmarire penala) pana la 4:30 a zilei de 10.12.2015, cand s-a emis ordonanta de retinere, deci in limitele prevazute de textul mentionat al art. 265 alin. 12 C.pr.pen.

Suprapunand cele doua proceduri judiciare, legate de executarea perchezitiei si a mandatului de aducere, recurentul trage o concluzie gresita in legatura cu lipsa de temei legal a limitarii libertatii sale, plasand-o in mod nejustificat si contrar datelor spetei pe taramul depasirii celor 8 ore in care isi puteau produce efectele mandatul de aducere.

De aceea, este corecta statuarea instantei de apel in sensul ca nu a existat o fapta ilicita, de lipsire de libertate sau restrictionare a libertatii reclamantului, cata vreme acesta s-a aflat in desfasurarea unor proceduri judiciare penale, a caror reglementare legala a fost respectata, asigurandu-se in felul acesta justificarea masurilor (deopotriva sub aspectul duratei, efectelor si modalitatii de punere in aplicare).

Solutia este corecta si din perspectiva exigentelor art. 5 din C.E.D.O. care, protejand individul impotriva arbitrariului autoritatilor statale, stabileste in acelasi timp (prin dispozitiile art. 1 lit.a-f) ca privarea de libertate poate fi facuta cu respectarea normelor de fond si de procedura prevazute de legislatia nationala, ceea ce in speta s-a realizat.

Referirea la jurisprudenta C.E.D.O. (cu indicarea cauzelor Popoviciu, Abramiuc, D.Popescu, Micu Creanga sau Valerian Dragomir, c. Romaniei) nu-i sustine recurentului critica de nelegalitate, intrucat in hotararile respective instanta europeana a sanctionat incalcari decurgand din privarea nelegala de libertate raportat la circumstante factuale diferite (nerespectarea normelor de procedura in adoptarea masurilor; ramanerea sub controlul autoritatii, fara un temei legal, timp de mai multe ore, in vederea audierii de catre procuror; nemotivarea mandatului de aducere; dispunerea masurii arestarii de catre procuror cu o intarziere de 13 ore de la momentul sosirii reclamantului la sediul D.N.A., desi exista o suspiciune suficient de intemeiata pentru ca masura sa poata fi luata de indata in scopul cercetarii).

- Are caracter nefondat, de asemenea, critica recurentului referitoare la gresita neacordare a despagubirilor pentru declaratiile publice facute de conducatorul institutiei parate (D.N.A.), prin care ar fi fost incalcate prezumtia de nevinovatie si dreptul la demnitate, reputatie al reclamantului, fiind lipsite de fundament deopotriva sustinerea unei necercetari a fondului raportului juridic sub acest aspect, cat si cea privitoare la caracterul strain al motivarii.

Astfel, contrar sustinerii recurentului, instanta de apel nu omite (sau refuza) sa cerceteze fondul pretentiilor, atunci cand constatand ca s-a solicitat angajarea raspunderii civile pentru declaratii, in cadrul unui interviu televizat, ale sefului institutiei D.N.A., in probatiune s-au depus, in legatura cu continutul acestor declaratii, articole din presa scrisa.

In acest context s-a apreciat corect ca, atata vreme cat s-a pretins savarsirea unei fapte ilicite prin declaratii televizate, dovada continutului acestora se poate realiza prin depunerea inregistrarii respectivei emisiuni de televiziune, in urma unei cereri adresate postului TV, iar nu, asa cum s-a procedat, prin articole din presa scrisa – care puteau reflecta mai mult sau mai putin fidel mesajele transmise, cu consecinta angajarii raspunderii, in situatia deformarii ori deturnarii sensului declaratiilor, in sarcina autorilor unor astfel de articole.

Contrar sustinerii recurentului, instanta de apel nu a realizat in felul acesta o ierarhie a puterii doveditoare a probelor, cu incalcarea dispozitiilor art. 250 C.pr.civ., ci a constatat, raportat la obiectul probatiunii, ca o astfel de dovada, care sa asigure certitudinea continutului declaratiilor orale facute in cadrul unei emisiuni televizate, era cea a unui mijloc material de proba (C.D.-ul cu inregistrarea emisiunii), iar nu a inscrisurilor, respectiv articolele de presa, care puteau reflecta in maniera proprie jurnalistica, si nu in mod obligatoriu fidel, declaratiile televizate.

Or, potrivit art. 52 din Decizia nr. 220/2011 a Consiliului National al Audiovizualului privind Codul de reglementare a continutului audiovizualului, persoana care se considera lezata de prezentarea in cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevarate sau informatii eronate poate cere radiodifuzorului revizionarea / reaudierea programului in cauza, iar acesta are obligatia de a asigura accesul la revizionarea, fie direct, la sediul sau, fie indirect, prin inmanarea unei copii video sau audio, dupa caz.

Cum ceea ce a reclamat recurentul a fost incalcarea dreptului la onoare si demnitate prin declaratii facute in cadrul unui astfel de program audiovizual, iar nu ca urmare a prezentarii acestora in presa scrisa, inseamna ca dovada se putea realiza in conditiile descrise anterior ale art. 52 din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.

Acesta este sensul considerentelor deciziei din apel care constata nedovedirea pretentiilor prin nedepunerea unui C.D. cu inregistrarea emisiunii (contrar dispozitiilor art. 249 C.pr.civ.: „cel care face o sustinere in cursul procesului trebuie sa o dovedeasca”), iar nu acela, cum eronat se sustine, al instituirii unei ierarhii a mijloacelor de proba.

De aceea, trimiterea pe care o face in continuare recurentul la art. 13 C.E.DO. referitoare la accesul efectiv la instanta si la Cauza Stelian Rosca impotriva Romaniei este inadecvata, intrucat reclamantului nu i s-a negat un astfel de acces si nici nu a avut loc o abordare formalista a cererii acestuia, prin nerecunoasterea valorii probatorii a articolelor de presa, cata vreme instanta a explicat de ce mijloacele de proba de care s-a prevalat nu erau unele apte sa-i demonstreze pretentia, raportat la fundamentul acesteia si la obiectul probatiunii.

- Este fara temei si critica recurentului-reclamant referitoare la stabilirea lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Roman.

Astfel, potrivit cererii de chemare in judecata ce a investit instanta (cu precizarile formulate la data de 22.06.2017), reclamantul a solicitat acordarea de despagubiri morale pentru savarsirea, cu vinovatie, a unor fapte ilicite de catre parata Directia Nationala Anticoruptie (enumerate ca atare in petitul actiunii).

Fundamentul actiunii, asa cum rezulta din temeiul juridic si din motivele de fapt ale acesteia, este dat de o raspundere civila subiectiva, bazata pe ideea de vinovatie a institutiei parate si, respectiv, a conducatorului acesteia, in legatura cu modalitatea de intocmire a unor acte procedurale pe parcursul urmaririi penale, a redactarii si difuzarii unor comunicate de presa, divulgarii unor interceptari si informatii din cadrul dosarului penal, cu consecinte pe planul afectarii prezumtiei de nevinovatie a reclamantului, a dreptului acestuia la onoare, demnitate si reputatie.

Astfel fiind, in mod corect a retinut instanta de apel ca, fata de imprejurarea ca institutia parata chemata in judecata este persoana juridica ce participa la raporturi juridice in nume propriu, ca titulara de drepturi si obligatii, ea raspunde in mod direct pentru actele sau faptele savarsite.

In acest context, raspunderea statului, atras in proces in calitate de parat, nu poate fi decat una subsidiara in sensul dispozitiilor art. 224 C.civ., adica pentru ipoteza in care organele autoritatii si institutiile publice care sunt persoane juridice nu raspund pentru obligatiile statului (ceea ce nu este cazul institutiei D.N.A.).

Asa cum rezulta din cadrul normativ care reglementeaza si asigura functionarea Directiei Nationale Anticoruptie (OUG nr. 43/2002, astfel cum a fost modificata prin OUG nr. 63/2013, art. 80-81 din Legea nr. 304/2004), aceasta este o structura cu personalitate juridica in cadrul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, este independenta in raport cu instantele si cu parchetele de pe langa acestea, precum si in relatiile cu celelalte autoritati publice, exercitandu-si atributiile in temeiul legii si pentru asigurarea respectarii acesteia

Sustinerea ca prin dispozitiile art. 221 C.civ. se instituie o raspundere directa, nemijlocita in sarcina Statului roman pentru consecintele pagubitoare produse prin activitatea organelor judiciare este una eronata intrucat, in realitate, textul reglementeaza o alta ipoteza, aceea a angajarii raspunderii persoanelor juridice de drept public pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, in aceleasi conditii ca persoanele juridice de drept privat.

Raspunderea obiectiva a statului, independenta asadar de orice culpa, functioneaza in legatura cu activitatea organelor judiciare se activeaza pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare (art. 52 alin. 3 Constitutie), pe ideea de garantie in infaptuirea serviciului public al justitiei.

De aceea, instanta de apel a constatat corect, fata de fundamentul juridic al pretentiilor reclamantului (care a exclus in mod expres eroarea judiciara), ca nu poate fi activata o raspundere obiectiva a statului pentru faptele ilicite ale institutiei parate, sub motiv ca „ar exista o omisiune in a asigura toate garantiile pentru ca actul de justitie sa fie realizat cu respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei”.

Aceasta intrucat pe de o parte, institutia parata, ca persoana juridica de drept public, raspunde in mod direct pentru faptele sale ilicite, iar pe de alta parte, intrucat nu este identificata o omisiune de reglementare din partea statului in legatura cu garantiile care trebuie atasate actului de justitie in materie penala. Faptele ilicite pretinse de reclamant nu sunt in legatura cu inexistenta unor astfel de garantii, ci in mod particular, punctual vizeaza anumite activitati ale institutiei parate care ar fi nesocotit, prin modalitatea de aplicare a normelor, drepturi subiective ale reclamantului.

Trimiterea la jurisprudenta identificata de recurent in cuprinsul memoriului de recurs (doua decizii ale instantei supreme, o decizie a unei curti de apel) in legatura cu existenta unei raspunderi obiective a statului nu este apta sa-i sustina acestuia critica de nelegalitate, intrucat respectivele hotarari statueaza asupra unui asemenea tip de raspundere in materia erorilor judiciare si, respectiv, in legatura cu executarea hotararilor judecatoresti, in calitate de garant al fortei publice (deci alte ipoteze decat cele care fac obiectul prezentului litigiu).

Pentru toate considerentele aratate, este corecta aprecierea instantei de apel conform careia calitatea procesuala a statului nu poate fi justificata intr-o actiune civila de drept comun, care exclude ideea de garantie, fundamentandu-se, dimpotriva, pe vinovatia institutiei parate in derularea procedurilor judiciare si deci pe caracterul subiectiv, pe vinovatia persoanei careia i se opun drepturile fundamentale ale reclamantului si pretinsa atingere adusa acestora.

- Criticile formulate in privinta daunelor morale acordate de instanta de apel, care vizeaza, in esenta, cuantificarea acestora, au caracter nefondat atat sub aspectul pretins al lipsei unei motivari, cat si al motivarii contradictorii, respectiv al lipsei de temei legal al solutiei care „a redus drastic despagubirile pretinse, la cateva sutimi din sumele solicitate”.

Astfel, sustinerea unei nemotivari a solutiei asupra reducerii despagubirilor (de la suma de 1.000.000 lei, cat s-a solicitat, la cea de 25.000 lei) este una fara corespondent raportat la considerentele deciziei atacate care identifica scopul acestei institutii, a daunelor morale, ca fiind acela de asigurare a unei satisfactii morale, pentru suferinte de acelasi ordin, iar nu a unei satisfactii patrimoniale, cu doza de aproximare, de apreciere a instantei, in absenta unui sistem legal care sa repare pe deplin astfel de daune constand in lezarea demnitatii, onoarei.

De asemenea, s-a facut referire la principiile degajate din jurisprudenta instantei europene in materia daunelor morale, referitoare la statuarea in echitate si la pastrarea raportului rezonabil de proportionalitate intre despagubiri si dauna suferita, asa incat, fara a fi o sursa de imbogatire pentru victima, sumele acordate sa aiba ca scop acela de a usura suferintele provocate.

In continuare, instanta de apel a facut aplicarea acestor principii la circumstantele factuale ale spetei, retinand ca, in ce priveste fapta de divulgare de informatii in presa, aceasta a privit o singura conversatie telefonica, fara impact major, chiar reclamantul afirmand continutul banal al informatiei, iar datele cu caracter personal exhibate din dosarul de urmarire penala au facut obiectul a doua articole de presa prin care se aducea la cunostinta opiniei publice instituirea masurii asiguratorii a popririi conturilor si a sechestrului asupra bunurilor imobile, identificate atat ca intindere, componenta, cat si adresa postala. S-a apreciat, in cuantificarea prejudiciului, pe de o parte, lipsa unui impact major al divulgarii conversatiei telefonice, dat fiind continutul neinsemnat al acesteia, iar in cea de-a doua situatie, s-a tinut seama exclusiv de valoarea morala lezata, nefiind administrate probe din care sa rezulte gradul de atingere si intensitatea cu care a fost perceputa vatamarea suferita sau in ce masura a fost afectata situatia personala sau profesionala a reclamantului prin publicarea datelor cu caracter personal (respectiv, identitatea imobilelor detinute in proprietate, obiect al sechestrului).

Rezulta, potrivit celor expuse anterior, ca sustinerea unei lipse a motivarii este fara niciun fundament, considerentele deciziei atacate continand argumentele de fapt si de drept ale adoptarii unei anumite solutii in privinta cuantumului despagubirilor.

La fel, este fara temei critica recurentului cu privire la caracterul contradictoriu al motivarii in legatura cu despagubirile acordate pentru atingerile aduse reputatiei si demnitatii, prin incalcarea prezumtiei de nevinovatie sustinandu-se ca, pe de o parte, decizia recurata evoca pe larg gravitatea vatamarii unor astfel de valori si, pe de alta parte, justifica reducerea daunelor la o zecime din cele solicitate.

Astfel, instanta de apel face referire la gravitatea unei astfel de vatamari, cu luarea in considerare a statutului reclamantului de avocat si a valorilor care in mod normal trebuie sa fie asociate exercitarii unei astfel de profesii, care presupun indeplinirea celor mai ridicate standarde de integritate morala, dar, in acelasi timp, subordoneaza aceste evaluari conditiei aprecierii rezonabile, pe o baza echitabila a prejudiciului real, efectiv (evaluat de reclamant la 250.000 lei si de instanta la suma de 21.000 lei, prin aplicarea criteriilor mentionate).

Fara sa fie vorba de o motivare contradictorie, considerentele instantei se inscriu, dimpotriva, pe linia acelorasi principii aplicate si in evaluarea celorlalte despagubiri vizand atingerea adusa vietii private, tinandu-se seama totodata de scopul acordarii unor astfel de daune, de a da satisfactie, intr-o exprimare patrimoniala, unor prejudicii nepatrimoniale.

De asemenea, este nefondata sustinerea lipsei de temei legal a solutiei intrucat ar fi fost nesocotite dispozitiile art. 1.385 alin. 1 C.civ. („prejudiciul se repara integral, daca prin lege nu se prevede altfel”) atunci cand daunele morale acordate au fost limitate la cateva sutimi din cele solicitate.

Recurentul-reclamant nu se poate prevala de incidenta dispozitiei legale mentionate si a principiului repararii integrale a prejudiciului in materia daunelor morale.

Astfel cum s-a aratat, prejudiciul moral presupune afectarea unor drepturi ale personalitatii umane, avand un continut neeconomic, data fiind natura valorilor carora li se aduce atingere si, ca atare, in asigurarea reparatiei pentru astfel de daune nu se poate opera cu criterii vizand o repunere in situatia anterioara si deci, o reparatie integrala (damnum emergens si lucrum cessans).

Reperele jurisprudentiale – in absenta unui sistem legal de comensurare a despagubirilor morale – avute in vedere in asemenea situatii, astfel cum s-au degajat ele si din practica instantei europene, sunt cele care se regasesc si in decizia recurata, respectiv: aprecierea in echitate, cu pastrarea echilibrului si a proportionalitatii despagubirilor cu dauna provocata, in asa fel incat sa se asigure o satisfactie partii lezate.

De altfel, recurentul insusi confirma aprecierea instantei de apel ca fiind una corecta in privinta cuantumului despagubirilor morale pentru atingerea adusa art. 8 din C.E.D.O. si onoarei, reputatiei acestuia atunci cand, in continutul memoriului de recurs, face trimitere la cauzele Pfeifer impotriva Austriei si I. Carstea impotriva Romaniei, conform carora au fost sanctionate astfel de incalcari prin acordarea sumei de 5.000 eu respectiv, 4.500 euro (adica aproximativ echivalentul sumei de 21.000 lei acordate si prin decizia recurata).

Fata de considerentele expuse, toate criticile recurentului-reclamant au fost gasite nefondate, recursul acestuia urmand sa fie respins in consecinta.

2. Recursul paratului Ministerul Public – Parchetul de pe langa I.C.C.J. – Directia Nationala Anticoruptie deduce judecatii critici care au, de asemenea, caracter nefondat.

- Astfel, sustinerea caracterului contradictoriu al considerentelor sub motiv ca instanta de apel a retinut incalcarea dispozitiilor art. 285 C.pr.pen. referitoare la caracterul nepublic al procedurii in cursul urmaririi penale, dar in acelasi timp nu a identificat forma exacta prin care informatii din dosarul penal s-au scurs in presa, este lipsita de orice fundament.

In conditiile in care in cauza s-a facut dovada publicarii in presa a unor informatii continute de dosarul penal la un moment cand acesta se afla in faza urmaririi penale – si deci, in custodia recurentei – este evident ca in felul acesta au fost incalcate dispozitiile art. 285 alin. 2 C.pr.pen., care impun caracterul nepublic al urmaririi penale, tocmai in considerarea regimului acestei faze a procesului penal – acela al strangerii de probe necesare cu privire la existenta infractiunii, identificarea persoanelor care au savarsit o infractiune si stabilirea raspunderii penale a acestora, pentru a se constata daca este sau nu cazul trimiterii in judecata.

Imprejurarea invederata, ca instanta nu a identificat „forma exacta prin care aceste informatii s-au scurs”, este lipsita de orice relevanta juridica dat fiind faptul ca dosarul se afla in custodia institutiei recurente care avea obligatia procedurala si profesionala de a asigura caracterul nepublic al urmaririi penale.

Altfel spus, prevalandu-se de propria culpa in nesocotirea obligatiilor ce ii reveneau, recurenta pretinde inexistenta unor probe din care sa rezulte „fara dubii, pretinsa scurgere sau divulgare de informatii”.

In realitate, asa cum corect a retinut instanta de apel, din punct de vedere al probatiunii este suficient ca reclamantul a facut dovada publicarii in presa a unor componente ale dosarului penal aflat in custodia paratei la un moment cand procedura avea caracter nepublic, asa incat actiunea sau inactiunea acesteia (care a facut posibila incalcarea secretului etapei procedurale respective) sa imbrace forma ilicitului, fiind evident ca aceasta specificitate a fazei urmaririi penale, care intra in atributul exclusiv al procurorului si al organului de cercetare penala supravegheat de acesta, a fost incalcata.

In continuare, sustinerea pe care o face recurenta, trimitand la considerentele deciziei atacate care ar fi retinut ca „nu se poate prezuma absolut ca intimatul ar fi furnizat aceste informatii presei” este una scoasa din context si in acelasi timp, cu denaturarea argumentelor justificative ale solutiei adoptate.

De fapt, rationamentul redat de recurenta a fost al primei instante a fondului (care nu a constatat existenta caracterului ilicit al faptei sub acest aspect), dar el a fost inlaturat de instanta de apel cea care, schimband solutia tribunalului, a apreciat in mod corect ca ii revenea paratei obligatia de a lua toate masurile pentru pastrarea caracterului nepublic al dosarului de urmarire penala si ca simpla aparare ca nu se face raspunzatoare de trimiterea informatiilor catre presa nu este apta, prin ea insasi, pentru a inversa si deplasa sarcina probei catre reclamant, cel care a dovedit faptul pozitiv contrar (al divulgarii in presa a unei interceptari telefonice din dosarul aflat in custodia paratei la un moment cand procedura era nepublica).

Intr-o intelegere la fel de eronata a considerentelor deciziei din apel, recurenta sustine ca aceasta ar fi retinut faptul ca „la nivelul D.N.A. au fost respectate prevederile Ghidului privind relatia dintre sistemul judiciar din Romania si mass-media, aprobat prin Hotararea Plenului C.S.M. nr. 482 din 1 iunie 2012”.

In realitate, facand trimitere la continutul acestui ghid, instanta de apel constata ca acesta reglementeaza felul in care „informatiile furnizate reprezentantilor mass-media nu trebuie sa pericliteze bunul mers al activitatilor judiciare, sa afecteze principiul confidentialitatii sau sa duca la incalcarea altor drepturi, in conformitate cu legile interne, pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte”.

Prin raportare la recomandarile Ghidului, s-a retinut ca era instituita o modalitate de lucru, apta sa pastreze confidentialitatea si respectarea drepturilor fundamentale, dar ca in speta, maniera de transmitere, de divulgare a informatiilor catre presa, indiferent ca a fost involuntara sau acceptata ca atare, s-a circumscris unei actiuni nepermise (in contextul in care raspunderea se angajeaza si pentru cea mai usoara culpa, nefiind necesara o vinovatie calificata).

- Tot in mod nefondat pretinde recurenta ca decizia atacata s-ar sprijini pe considerente contradictorii in justificarea solutiei referitoare la producerea unui prejudiciu prin redactarea comunicatelor de presa.

Contrar sustinerii recurentei, instanta de apel nu a validat pozitia si apararea acesteia conform careia modalitatea de intocmire a comunicatelor a corespuns nevoii de informare a opiniei publice, asigurand totodata dezideratul respectarii prezumtiei de nevinovatie prin mentiunea in acest sens inserata in finalul comunicatului, pentru ca apoi sa transeze in sens contrar, ca informarea publicului nu s-a facut intr-o maniera neutra.

Dimpotriva, instanta de apel, dupa ce mentioneaza necesitatea ca organele judiciare sa asigure, conform Legii nr. 544/2001 si Legii nr. 677/2001, informarea corecta si prompta a mass-mediei, subliniaza si imperativul ca aceasta comunicare sa nu aduca atingere procesului echitabil si interesului legitim al oricareia dintre partile implicate in proces, prezumtiei de nevinovatie.

In acest context, a constatat ca modalitatea de redactare a comunicatelor de presa, descrierea in termeni categorici a faptelor ilicite, cu mentiunea ca exista date si probe ce le demonstreaza existenta certa, fara sa sugereze asadar doar o suspiciune cu privire la posibile fapte penale a caror evaluare urmeaza sa o faca instanta de judecata, au fost de natura sa infranga prezumtia de nevinovatie incidenta pana la data pronuntarii unei hotarari definitive.

Intr-adevar, instanta de apel a evaluat corect ca simpla referire din finalul comunicatelor conform careia este vorba doar de o etapa a procesului, iar finalizarea anchetei penale si trimiterea rechizitorului in instanta spre judecare „nu poate sa infranga principiul prezumtiei de nevinovatiei” este, in contradictie cu continutul documentelor de presa, una pur formala, nefiind apta sa asigure caracterul obiectiv, neutru al informatiilor transmise.

De aceea, fara a exista, cum se sustine, o contradictie inauntrul considerentelor, concluzia retinuta, a incalcarii dispozitiilor legale (art. 4 C.pr.pen.), constitutionale (art. 23 alin.11), precum si a normei conventionale (art. 6 par. 2 C.E.D.O.) in legatura cu procesul echitabil din perspectiva respectarii prezumtiei de nevinovatie pana la momentul intervenirii unei decizii definitive care sa statueze asupra vinovatiei in savarsirea unei fapte penale a fost una corecta, sanctionata cu recunoasterea dreptului la despagubiri morale.

- Invocand motivul de recurs prevazut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ., recurenta-parata a sustinut ca relatia cu presa s-a desfasurat cu respectarea Ghidului elaborat in acest sens si aprobat prin Hotararea C.S.M. nr. 482/1 iunie 2012, ca nu a furnizat nicio stenograma din dosarul penal si ca avocatii partilor, precum si reprezentantii mass-media pot solicita si obtine anumite inscrisuri din dosar.

Astfel cum s-a aratat deja in analiza criticii referitoare la pretinsa contrarietate a considerentelor vizand incalcarea caracterului nepublic al fazei urmaririi penale, recurenta nu se poate prevala de propria culpa in nerespectarea obligatiilor ce ii reveneau cu privire la dosarul pe care il avea in custodie, ceea ce presupunea inclusiv faptul ca niciun inscris din cele aflate in acesta si care se constituia in mijloc de proba in faza urmaririi penale (in speta, interceptarea unei convorbiri telefonice) nu putea fi dat publicitatii.

Referirile la modalitatea in care au fost facute publice, prin anonimizare, rechizitoriul, referatul cu propunerea de arestare preventiva nu sunt apte sa sustina recurentei vreo critica de nelegalitate avand in vedere ca, potrivit deciziei din apel, n-a fost retinuta existenta vreunei fapte ilicite in legatura cu aceste acte procedurale.

De asemenea, imprejurarea relevata, ca abia in anul 2019 a fost modificat Ghidul privind relatia dintre sistemul judiciar si mass-media, prin Hotararea Plenului C.S.M. nr. 197/17.09.2019 – in sensul ca numele si prenumele persoanei fata de care se desfasoara urmarirea penala ori au fost dispuse masuri in cursul urmarii penale pot fi comunicate public numai daca faptele respective afecteaza capacitatea de exercitare a functiei publice – nu este apta sa-i sustina recurentei nicio critica in legatura cu modalitatea de intocmire a comunicatelor avand in vedere ca la momentul faptelor reclamate exista un cadru normativ adecvat (la nivel de reglementare superioara, cum s-a aratat, celui al unui ghid continand cu titlu de recomandare reguli de conduita interinstitutionala) pentru protectia dreptului la viata privata si a dreptului la un proces echitabil.

Tot astfel, prevalandu-se de exercitarea unui drept la informarea opiniei publice (indicand in acest sens, art.10 C.E.D.O., Principiul 6 din Recomandarea 13/2003 a Comitetului Ministrilor a Consiliului Europei catre Statele Membre), recurenta ignora faptul ca instanta de apel a tinut seama de acest deziderat, al transparentei decizionale la nivelul institutiei publice, dar a subliniat in mod corect ca o astfel de informare nu se poate face cu incalcarea altor drepturi si valori ocrotite de lege – ceea ce s-a intamplat in speta, pe de o parte prin maniera de redactare a comunicatelor de presa care, prin termenii utilizati, au incalcat prezumtia de nevinovatie si pe de alta parte, prin furnizarea unor date cu caracter personal, de natura sa afecteze dreptul la viata privata.

Asadar, libertatea de exprimare din perspectiva art. 10 C.E.D.O. si dreptul de informare a opiniei publice au, la randul lor, limite obiective date de necesitatea respectarii altor drepturi (in speta, dreptul la un proces echitabil si dreptul la viata privata).

- Sustinerea recurentei, conform careia in speta n-ar fi intrunite cumulativ conditiile raspunderii civile delictuale, contrar aprecierilor instantei de apel, este una care nu respecta exigentele unei critici de nelegalitate, fiind formulata deopotriva in termeni generali (cu referire la definitia faptei ilicite sau la cauze ale inlaturarii caracterului ilicit al faptei) sau cu referire la actiuni intreprinse de D.N.A. (emiterea mandatului de aducere, a ordonantei de retinere) care n-au facut obiect al investirii si analizei instantei.

In acelasi fel, recurenta face referire la fapta de „incatusare nelegala care nu a fost dispusa sau savarsita de angajati ai D.N.A.”, ignorand faptul ca instanta de apel n-a retinut o astfel de actiune ilicita in sarcina paratei, pentru a avea vreun fundament critica formulata in acesti termeni.

Aceeasi este situatia criticii referitoare la lipsa raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, cu trimitere la incatusarea reclamantului, respectiv a inexistentei unui suport in considerentele deciziei atacate (si deci, a lipsei de obiect a criticii).

In consecinta, vazand toate considerentele expuse anterior, criticile paratei au fost gasite nefondate, recursul fiind respins ca atare”, potrivit luju.ro.