La sfârșitul anilor `90 și începutul anilor 2000, se întâmpla un fenomen ciudat. În mijloacele de transport în comun din București, în metrou cel mai adesea, oamenii începeau, deodată, să râdă singuri. Râdeau în hohote, mult și fără jenă. Nu, nu aveau probleme emoționale.

Erau tineri, sănătoși, vibranți și râdeau cu poftă. Oamenii aceștia aveau în mâini Academia Cațavencu și citeau articol după articol printre hohote de râs. Oamenii din vagon începeau să zâmbească și ei, pentru că râsul celor care citeau din Academia Cațavencu era mereu sincer și contagios.

Despre ce a însemnat Academia Cațavencu în istoria României vorbește și Liviu Mihaiu în emisiunea „Dosare de presă”, pe evz.ro.

„Ne-am jucat și noi de-a anticorupția, de-a moralitatea, de-a DNA-ul. Ne-am jucat și-mi dau seama, uitându-mă la grădinița asta iacobină, numită USR, că ne-am ținut bine, să știi. Miorița nu prea ne-a ținut pe noi bine, ca să zic așa. Ne-a afectat și pe noi Miorița, dar ne-am ținut bine.

Și am făcut un ziar care a arămas în istorie, cel puțin. Vorba unui coleg de-al meu, Beni, zice ”Hai, șefu, scrieți memoriile alea odată, că vă mor cititorii”. Dacă mai întârziem câțiva ani, nu mai știe nimeni cine a fost Cațavencu. E foarte interesantă întâlnirea asta cu istoria, cu propria ta istorie.

Cațavencu a fost o școală pe care, cum să-ți zic… Oamenii de la Cațavencu aveau exigențele foarte sus. Dacă vrei să-ți dau exemplu, ca într-o orchestră simfonică, cei de la Cațavencu, că erau în două: Deputații și Senatorii, Fondatorii și Ceilalți.

Ca să ajungi „Academician”, trebuia să știi să scrii în toate registrele, să cânți la toate instrumentele. Deci, o cronică de carte, anchetă, tot, tot, toate genurile. Și-au fost oameni atât de buni în scris, în care mi-aduc aminte Patapievici, că l-am invitat noi să scrie la un almanah de-al nostru. Și a spus omul, „Băi, mi-e frică de comparația cu voi”. Ca scriitor, nu ca gânditor. Ca gânditor e respectabil, unul dintre cei mai respectabili. Deci, atât de buni am fost. Nu ascund asta nimănui. Dovadă că foarte mulți dintre noi am scris romane. Și scriu și acuma, ca să zic așa”, a povestit Liviu Mihaiu.

„Una dintre marile blesteme ale omenirii este că oamenii deștepți au îndoieli”

Liviu Mihaiu știe că unde e inteligență multă e și rost de îndoială și de mult orgoliu. Tocmai de aceea, Academia Cațavencu nu a rezistat.

„Din fericire, noi eram, totuși, o instanță. Enormă. Noi, dacă rămâneam echipă, noi acuma aveam nu numai Academie de presă, în care să nu mai învețe prostiile pe care le învață la Jurnalism astăzi, aveam și Partid. Mult mai meseriaș decât USR-ul.

Deci, secretul, dragi tovarăși, unul dintre marile noastre pandemii naționale este faptul că nu ne putem coagula. E o vorbă. „Una dintre marile blesteme ale omenirii este că oamenii deștepți au îndoieli”.

Adică, e bine, pe de o parte, să ai îndoieli, dar au și orgolii și nervi. Nu știu să se adune. Faptul că la noi există o conspirație a proștilor și a răilor, e directa consecință a faptului că bunii nu știu să facă o conspirație, apropo de ce se poartă astăzi, conspiraționismul.

(…) Deci, ăsta e visul românului: să fie undeva șef. Și, de obicei, știi ce se întâmplă? Că unii sunt șefi și sunt și foarte buni șefi, pe domeniul lor. Băi, dar o consideră, după aia, moșie. Devine moșie. E a lui cu orice preț. Chiar cu prețul confraților lui sau al institutului în sine.

(…) Paradoxul între noi: pe cât de colaboratori ai Securității suntem, pe atât de necolaboratori  Civili suntem. Adică, asta e una dintre marile noastre probleme cu care ne confruntăm de ani de zile. Și-acum e din ce în ce mai rău”, a punctat fondatorul Academiei Cațavencu.

„Blestemul mioritic ne-a despărțit, până la urmă”

Liviu Mihaiu a recunoscut public faptul că nu banii sau femeile i-au despărțit pe fondatorii Academiei Cațavencu. Între ei a apărut invidia și trădarea. Miorița l-a distrus pe Cațavencu!

„Nu a fost de la bani. Ne-am despărțit, până la urmă, din acest blestem mioritic. Când sunt trei ciobani, doi ciobani vor să ia stâna și celui de-al treilea. Care a fost frate cu ei. A dormit în pat, adică tot tacâmul. Exact Miorița, ca să-ți dau un motiv. Nu a fost un motiv, ca să zici „Bă, ăștia doi mi-au furat nevasta”. Așa ceva nu se iartă. Nu!

O altă problemă, că e mare de tot și e soră cu chestia asta, cu trădarea, (Ogoranu a avertizat, apropo, a zis ”Dacă nu facem ceva cu trădarea, dispărem ca națiune”. Se vede, a fost profetic”, a mai spus fondatorul Academiei Cațavencu.

 

„În luptă, în munți, am fost doar răniți, dar omorâți nici unul. Uciși am fost doar când am fost vânduți. O spun cu durere: vânzarea de frate e o boală națională, care, dacă nu vom reuși să ne vindecăm, ne va ucide pe toți. Nu ne-am făcut iluzii că ni se vor alătura mulți oameni. Unii n-au venit de frică. Și ei trebuie înțeleși. Pe alții nu-i interesează decât propriul interes. Regimurile se schimbă, profitorii nu. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viață se reduce la muncă și hrană, într-un ciclu etern și ale căror conștiințe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare dinaintea nasului. Cu ei face stăpânirea ce vrea. În primul rând, să gândească în locul lor. ” ION GAVRILĂ OGORANU (celebru luptător în munți, împotriva comunismului)