Dragă Mircea, ştiu eu de ce te iubesc.

A fost destul să sugerez că, deşi eu unul îl cred pe Horia în legătură cu „nediscriminarea morală“ practicată de ICR, o anume listă i-ar face şi pe alţii să îl creadă şi iată că ai început deja schiţarea ei. Totuşi, nu văd o echivalenţă convingătoare între Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie, pe de-o parte, şi Eugen Simion, Ion Ianoşi, Nina Cassian, Fănuş Neagu, Iancu Dumitrescu şi I.B. Lefter, pe de altă parte. Au fost şi cei din urmă dovediţi drept informatori ai Securităţii? Cât priveşte şedinţele de imbecilă corectitudine politică la care sunteţi supuşi, aminteşte-ţi că Bogdan şi-a făcut mâna pe mine şi mai apoi a devenit un maestru al genului pe spinarea voastră.

Nefericirea că, spre deosebire de mine, din 2005 tu, Tania şi Horia nu mai sunteţi nişte oameni liberi vi se datorează integral. Ce ne desparte în cazul în care am intervenit este spaima mea, poate exagerată, de puterea percepţiei. Deseori, percepţia este mai puternică decât realitatea. Atât de puternică, încât, la un moment dat, preia locul realităţii. Uneori - în chip legitim, alteori - în chip nelegitim, dar cu aceleaşi urmări. Era pericolul pe care vi-l semnalam.

Nu v-am cerut să deveniţi nişte Răutu, Chişinevschi ori Ana Pauker. V-am sugerat să nu vă asumaţi riscul de a fi (ori de a părea că sunteţi) pentru unii - Ana Pauker şi pentru alţii - Maica Tereza.

Nu eu sunt cel care să vă dea o lege anti-Antohi. Eu pledez în favoarea unui principiu, nu în defavoarea unui om. Una este o lege a lustraţiei, alta este o lege Anti-Cineva-Anume. Cu toată imensa dezamăgire produsă de Sorin Antohi, continuu să preţuiesc ce e de preţuit la el, dar în cazul de faţă mai presus de drepturile sale (care nu trebuie, fireşte, ocultate) sunt drepturile noastre, ale tuturor, drepturi care nu pot fi abandonate.

Înţeleg ce riscuri (şi de ce) nu vrei să ţi le asumi, dar atunci când, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, aţi preluat administraţia ICR-ului, Horia, tu şi Tania ştiaţi ce riscuri implică o asemenea muncă. Continuu să cred că, în cazuri precum cel semnalat de intervenţia mea, e preferabil să-ţi asumi riscul de a spune nu, decât riscul de a spune da. Riscul de a ultragia conştiinţe individuale (Herta Müller) şi sensibilităţi colective (grupul scriitorilor şi intelectualilor împinşi să se strămute în Germania sub dictatura comunistă) mi se pare mai mare decât riscul de a fi nedrept cu doi informatori ai Securităţii. Chiar şi din punct de vedere strict managerial, nu doar strict moral: ICR are mai multă nevoie de Herta Müller şi cei ce s-au solidarizat cu ea, decât au ei nevoie de ICR, în vreme ce Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie au ei mai multă nevoie de ICR decât ICR de ei. Iată-mă, încă o dată, alături de voi - „fundamentalist al pieţei“.

Înţeleg ce te-a îndurerat în intervenţia mea. Ce mă îndurerează şi contrariază în răspunsul tău este aducerea în pagină, potrivit principiului „ca nuca în perete“, a episodului „Felix- Voiculescu“. Mai bine decât am explicat eu însumi acel episod a făcut-o altcineva la vremea respectivă, în „Cotidianul“. Numele de Mircea Mihăieş îţi spune ceva? Îţi aminteşti cine a scris, în „Evenimentul zilei“, despre textul meu „Felix, Mircea şi Dorin“, din... „Jurnalul Naţional“, că este „un pamflet care-ar fi făcut pe oricine altcineva să se sinucidă. Nu şi pe Felix.“?

Aş vrea să-ţi semnalez şi o mică incoerenţă. La începutul scrisorii tale îmi mulţumeşti pentru „aprecierile superlative la adresa muncii noastre“, pentru ca în final să afirmi că m-am înscris pe lista celor ce vă vor „pielea în saramură“. Dacă rândurile de faţă au cu adevărat vreun rost, acela nu este de a reitera ce mă desparte, în anumite situaţii, de voi, ci cât de mult preţuiesc, în general, ce şi cum faceţi, atunci când o faceţi bine.   Iată şi două situaţii ilustrând această realitate.

În urmă cu mai bine de un an, am fost invitatul ICR din Stockholm. Am regăsit acolo priceperea şi entuziasmul vechiului prieten Dan Shafran şi am întâlnit tânăra sa echipă - oameni excelent pregătiţi, dedicaţi, bine conectaţi, politicoşi şi prevenitori, născuţi parcă pentru diplomaţie culturală. Nu poţi să-ţi imaginezi cât de mândru m-am simţit în acea mică Românie pusă pe fapte mari.

Zilele acestea, văd înmărmurit pe internet istoria purtătorului vostru de cuvânt de la New York şi mă întreb în ce dulap să mă ascund ca să nu răspund la telefoanele celor ce vor să ştie „Ce Dumnezeu fac prietenii tăi de la ICR?“

E încurajator că episodul începe să arate altfel decât păruse la prima vedere şi mă bucur să văd că puteţi administra această criză (amestec de diversiune şi tembelism; năucitoare amândouă) mai bine decât aţi făcut faţă altor crize. Aşa se construiesc şansele de a readuce atenţia la excelenţa din munca voastră şi a dispersa lehamitea faţă de episoade nefericite.

În sfârşit, m-aş bucura să înţelegi că textul de faţă este, mai degrabă şi mai presus de orice, o clarificare venită din dragoste, prietenie, preţuire şi ceva mai mult de un dram de îngrijorare, decât un drept la replică. Este, ca şi textul din „Ziua“, un drept la diferenţă cordială.

Cu dragoste şi prietenie, Dorin.

Citiţi şi: SENATUL EVZ: Scrisoare lui Dorin Tudoran