„La ţărani”. Iată cea mai simplă şi elocventă invitaţie să le calci pragul. Se întâmplă în Dolheşti. Sătenii şi-au creat şi un concept clar. Oaspetele este al întregii comunităţi. „Va fi de-al nostru cât stă aici”. Un început de lume pentru ancestralii agricultori.

Dacă zici Suceava, te gândeşti la Bucovina. „Nu, noi suntem în Regat”, ţin foarte mult la identitatea lor. Dolheştenii. „Ţinutul mănăstirilor” e un pic mai spre nord, peste un deal şi-o vale. „Aici suntem în Moldova”.

 

Fântânile de la răspântii

De la Fălticeni o iei pe Valea Şomuzului şi mergi 15 kilometri prin mijlocul peisajului molcom. Natura nu se grăbeşte să te ameţească prin munţi ori vulturi. Te cuprinde, în schimb, o linişte cum alta parcă n-ai mai pomenit. În mijlocul platoului verde, unde pomii încărcaţi încă de rod zburdă în lumina ochilor.

Primele care te salută, de cum intri în sat, sunt fântânile de la răspântii. Te simţi binevenit când deschizi uşiţa care îmbracă axul puţului şi vezi găleata, umplută cu limpezime, agăţată la îndemâna ta. Doar să te serveşti cu o cană din tablă, aşezată alături.

Pe faţada blândă a caselor, piatra şi lemnul se joacă în ancestrala geometrie, înflorată de razele soarelui. Şerpuitoare, uliţele te îndeamnă pe după fiecare colţişor să le urmezi şoaptele.

Sadoveanu ar fi fost combătut fără doar şi poate. Aici, stimabile, se întâmplă totuşi ceva.

 

Şedinţa din sat

A fost odată o comunitate care într-o zi s-a adunat şi a spus aşa. Măi oameni buni, noi suntem de veacuri agricultori? Suntem. Noi suntem de veacuri crescători de animale? Suntem.

Şi dacă o să chemăm turiştii la noi în sat, o să-i găzduim în casele noastre, o să-i omenim la masa noastră, le vom arăta obiceiurile de peste an?! Şi meşterii pe care încă îi avem, şi cojocari, şi fierari, şi femeile care ţes cămăşi, în clacă, şi bărbaţii care fac cărămizi din lut. Le vom povesti la foc de tabără istoria Văii Şomuzului. Ce-ar fi?

Cam asta s-a întâmplat în acest an. După Paşti. Am făcut un exerciţiu de imaginaţie, bazat însă pe cele relatate de Mirela Maria Nechita, fiică a satului. De la ea a pornit tot valul schimbării.

Au venit la acea adunare aproape 30 de familii. N-au stat prea mult pe gânduri.

„Am avut ceva emoţii, să ştiţi. Dar toată lumea a fost de acord. Dolheştenii sunt oameni foarte deschişi la nou”, îi caracterizează interlocutoarea.

Cine oferă cazare

După şedinţa aceea, de Paşti, s-au pus pe treabă. Mirela e şi femeie de afaceri, în Fălticeni, cu pregătire în marketing. Pe deasupra, plină de vervă. O clipă nu stă locului.

Îşi pune deci motoarele în mişcare. Ea e, clar, locomotiva în tot acest plan. Se face „Asociaţia pentru promovarea Văii Şomuzului”. Uite că românaşii noştri încep să procedeze nemţeşte, organizat.

Apare primul segment. Şase persoane. Le dau numele. Mirela, de care v-am povestit deja, apoi Costel Pricop, Camelia Ciocârlan, Mihai Untilă, Andra Ţipău şi Ducu Nechita. Aceştia sunt în stare să pună la dispoziţia oaspeţilor, în prezent, 15 camere unde călătorii să doarmă. Casele lor au şi apă curentă, şi canalizare. Adică şiau tras apa din fântâni.

 

Fără cifre, deocamdată

Următorul pas. Încă 25 de familii sunt dispuse să îşi pună braţele la muncă, să facă mâncare, să rezolve orice alte probleme. Că aşa e când îţi vin oaspeţii. Alergi în toate părţile, să fie totul bine.

La şedinţa aceea din primăvară aţi discutat şi despre bani? Probabil că unii or fi vrut să ştie care le e câştigul.

Da, s-a discutat, vin explicaţiile gazdelor. Dar mai mult în treacăt. De pildă, încă nu se ştie clar cât va fi tariful unei camere, pe noapte. Cu tot cu trei mese pe zi.

Măcar o medie? Lumea preferă să nu se arunce în mijlocul cifrelor. Totul e încă în fază de zidire.

 

Cei dintâi paşi

Spusesem la început de aceea idee, „La ţărani”. E o pagină pe Faceook. Şi mai e una, „Turist în Dolheşti”. Site-ul Asociaţiei e pe moment în formare. Asociaţia în sine a obţinut deja înregistrarea oficială.

Au început şi demersurile la Ministerul Turismului pentru ca activitatea de profil să fie recunoscută oficial, avizată, ştampilată. „Vrem să facem totul ca la carte”, spune în continuare Mirela.

Tradiţia solidarităţii

Vă daţi seama că în Dolheşti este un furnicar deja? Solidaritate. Despre asta e vorba. Nu e deloc o limbă străină pentru oamenii de aici.

Iată o poveste pe care am aflat-o de la primarul comunei, Neculai Bărculescu. În 1948 s-a început construcţia Căminului Cultural. Oamenii locului au pus mâna pe lopeţi şi pe mistrii.

Altă locomotivă a comunităţii a fost în acele timpuri. Profesorul Petru Sandovici. Dar pentru ce aveau nevoie de Cămin Cultural?

Aici a fost o tradiţie a formaţiilor de joc şi de cânt. Unde să dea spectacole? Şi-au pus problema. Nu aveau o scenă. Hai să construim sala noastră de spectacole, zice ambiţia lor.

Timp de zece ani au lucrat. Au adus cu vagoanele toate cărămizile şi tot mortarul de care aveau nevoie. Au strâns bani din buzunarul lor pentru scopul acesta.

Şi în 1958 e dat în folosinţă. Recunoscut drept cel mai mare Cămin Cultural din România. La nivel de mediu rural.

Sala are 1.000 de locuri. Pentru o comună cu 3.502 de locuitori, câţi sunt în prezent, e o splendoare a voinţei.

 

În mijlocul poveştilor

Despre obiceiul întrajutorării afli de la unul, de la altul. Că oamenii îţi zic de toate.

De-o vorbă numai să-i întrebi şi ţi se revarsă un şuvoi de învăţăminte şi de taine. Dar parcă mai ai timp să zici oarece? Vai de mine şi de mine!

Păi moldoveanul, de cum te vede, mai întâi te serveşte cu plăcintele lui, care abia mai răsuflă, săracele, aburinde, după ce au scăpat din pântecul cuptorului. „Ia şi mănâncă!”.

Urmează celelalte bucate. Una şi una. Borşuri şi sosuri. Minunăţii! Dacă nu mănânci, gazda se uită la tine încruntat. Cum să nu te conformezi? Iar în timpul ăsta îţi zice câte-n lună şi-n stele.

Aşa şi la meşterul cojocar, şi la cărămidar, şi la fierar, şi la apicultor, şi la ţesătoare. Măi oameni buni, am crezut că am numai rude în satul ăsta!

Dar dumneata ce mai faci? Pun şi ei întrebări. Să-mi deschid şi eu sufletul, nu numai ei.

N-am simţit nicio clipă ceva artificial. Bătusem la uşa universului lor şi fusesem invitat să-i cunosc. Viaţa. Necosmetizată.

Cu întâmplări fericite sau nefericite, din toate timpurile. Şi când erau zăpezile cât casa, şi când îi urmăreau securiştii. Că s-au opus colectivizării şi îndărătnicii au fost arestaţi şi trimişi după gratii sau la muncă silnică.

 

Biserica Hatmanului Şendrea

Dacă deschizi discuţia despre Ştefan cel Mare e ca şi cum ai ridica un capac de pe una dintre comorile dolheştenilor. Se mândresc că tocmai pe izlazul lor viteazul a dat bătălia care l-a înscăunat apoi ca domnitor.

Aşa e consemnat şi în Letopiseţul lui Grigore Ureche. Anume că la 12 aprilie 1457 s-a purat lupta între pretendentul la tronul Moldovei, Ştefan, şi Petru Aron. Ştefan învinge şi este aclamat de trăitorii acestor meleaguri.

Şi altă poveste. A portarului Sucevei, boierul Şendrea. Braţul de fier al lui Ştefan.

Hatmanul Şendrea a căzut eroic în luptă, la 8 iulie 1481. În bătălia de la Râmnic. Familia sa zidise biserica din Dolheşti încă de la 1470. Cu hramul Sfintei Parascheva.

Să ştiţi că datele acestea nu le am din pagini istorice. Ţăranii le ştiu. Şi ţi le descriu în detaliu.

 

Emoţii pe chipul fericirii

Comuniunea se vede şi în prezent. Nu e mai bun exemplu ca al lui Gheorgiţă Ciocârlan. Poştaşul. Înfocat susţinător, de mulţi ani încoace, al tradiţiilor. Renăscute.

A pus bazele Ansamblului “Străjerii”, cu tineri şi vâstnici, mai mult de 60 de consăteni, în total, venind în jurul său.

Tot de la el porneşte ideea grupului folcloric „Comorile Dolheştiului”, al copiilor.

Gheorghiţă spune că tocmai pentru obiceiurile vechi, de peste an, şi-a suflecat mânecile.

Cam asta e atmosfera în Dolheşti. N-ai cum să pleci de aici altfel decât încărcat de farmecul acestui loc. Îmi pare rău doar că atât de târziu am aflat de comunitatea asta.

Evaluarea specialiştilor

Hai să ne întoarcem la chestiunile pragmatice. De notat că „Asociaţia pentru promovarea Văii Şomuzului” a dat, de curând, sfoară-n ţară pentru un tur inaugural al satului.

Au venit oameni din diverse instituţii să constate şi să tragă cele dintâi concluzii. Se face deci o dezbatere, la finalul periplului.

Prima care vorbeşte este Roxana Pintilescu, director executiv al Agenţiei pentru Dezvoltare Regională Nord-Est.

Oficialul îşi arată din capul locului surprinderea. „Invitaţia a venit dintr-un loc despre care nu ştiam până acum prea multe”.

E adevărat că Valea Şomuzului a fost eclipsată de magia Bucovinei. Există însă şanse ca situaţia, din punctul de vedere al atragerii turiştilor, să fie contrabalansată.

Oferta din partea ADR Nord-Est pentru gazde este cât se poate de concretă. Venim cu specialişti şi vă învăţăm despre tot ce înseamnă promovarea şi gestionarea activităţilor de profil.

A doua propunere. Cursuri de antreprenoriat. Să-ţi gestionezi corect afacerea. Căci ştiinţa ospeţiei se întinde şi spre alt capitol. Scrierea de proiecte, să atragi bani de dezvoltare, să completezi judicios actele.

Al treilea jalon. Instruirea ghizilor locali.

Agricultorii iau notiţe. Nu dau înapoi niciun pas. Facem asta şi asta.

„Când ne apucăm?”. Vrea să ştie cineva.

La discuţie participă şi Călin Brăteanu, din partea Centrului pentru Promovarea Culturii Tradiţionale din Suceava. Cunoaşte îndeaproape Valea Şomuzului.

„Aici sunt valori ale autenticităţii de netăgăduit”. Sub aspect arhitectural, dar şi în privinţa meşteşugurilor, jocurilor şi cântecelor, nealterate de la o generaţie la alta.

Le urează vechilor săi prieteni să rămână şi pe mai departe ei înşişi. „Acesta e cel mai important element pentru oaspeţii dumneavoastră”.

Cirpian Slemco este ghid turtistic. Promotor al programului „Moldova secretă”. Conduce grupuri de români şi de străini în tururi care vizează şi zonele mai puţin cunoscute. Sate care nu se află pe harta călătoriilor din ţara noastră.

Locurile acelea au, în accepţiunea sa, un imens potenţial de a-i uimi pe oaspeţi.

„Orice sat din România poate fi pus pe harta turismului european”, e convins tânărul că şi Dolheştiul se califică din capul locului.

„Altă soluţie nu avem!”

Revin la discuţia cu primarul Bărculescu. Despre aducţiunea apei. În toată comuna. Până acum au fost sumedenie de hârtii de rezolvat.

„Gata, ne apucăm de treabă în curând!”. Are în plan şi modernizarea Căminului Cultural. Se adaugă noul dispensar. Medici aveţi? „Doi. Stau în chirie, în Dolheştii Mici”.

Comuna e formată din trei sate. Dolheştii Mari, Dolheştii Mici şi Valea Bourei. Foarte aproape unul de altul.

Sunt 500 de copii în cele trei şcoli locale, cu tot cu grădiniţele aferente. Potenţial demografic există.

Edilul e cadru didactic de profesie. A lucrat 20 de ani în sistemul taberelor şcolare din Suceava. Înţelege noul fenomen din localitatea sa.

„Altă soluţie nu avem!”, e constatarea fără echivoc. În sensul că dacă vrei dezvoltare nu te poţi baza doar pe agricultură, creşterea animalelor sau cele câteva echipe de zidari.

 

„Am multă treabă”

Mirela e convinsă că toate documentele necesare vor fi gata până la finele acestui an. Pentru ca din 2019 cheia ospeţiei să fie întoarsă în contact şi angrenajul să înceapă să funcţioneze.

„Suntem încă în faza în care învăţăm”, e optimismul elevului din prima clasă.

Închei acest amplu material cu viitorul pe care îl văd sclipind în ochii unei tinere de 27 de ani, absolventă de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene.

A călătorit în America şi în Anglia. Acum e acasă. În sat la ea. Camelia Ciocârlan (foto). „De aici nu mai plec”. De ce? „Am multă treabă”. E pe lista membrilor fondatori ai Asociaţiei care schimbă istoria în Dolheşti.

 

Câteva ştiri de ultimă oră de la Mirela Nechita

PRIMA. Asociaţia pe care o conduce a fost anunţată de o firmăl de turism de la noi din ţară că Dolheştiul a intrat pe harta lor de călătorii, propuse ca atare clienţilor.  

A DOUA. Satul ei va fi vizitat del reprezentanţii unei organizaţii care promovează vacanţele rurale în România. Un fel de testare a terenului. Dacă le place, în vara anului viitor vor aduce aici un grup de studenţi americani. Pentru o săptămână.  

A TREIA. Americanii au descălecatl zilele trecute în Valea Şomuzului. Doi călători, însoţiţi de ghidul Ciprian Slemco, au trecut prin experienţa unei altfel de curgeri a timpului. Străinii promiţând la final că se vor întoarce. Nu singuri. Cu alţi conaţionali de-ai lor.