Evenimentul Zilei > Social > Doi teologi străluciți
Doi teologi străluciți

Doi teologi străluciți

Unul a fost un geniu al muzicii psaltice; celălalt, un excepţional cărturar şi un gentleman pravoslavnic. O evocare de Dan Ciachir.

De Părintele Arhidiacon Sebastian Barbu-Bucur am auzit în anii ’80 ai secolului trecut. Apoi am avut prilejul să-l cunosc. Era un geniu al muzicii psaltice: muzicolog, componist, bizantinolog versat în paleografie muzicală, o personalitate fără egal la noi în decurs de o jumătate de secol. Identificase 1500 de manuscrise de muzică psaltică transcrisă ori compusă pe pământul țării noastre și 250 de manuscrise muzicale românești la Muntele Athos. Reușise să facă în așa fel, descifrând notația, încât muzica de strană din vremea lui Brâncoveanu să fie interpretată ca atunci când trăia Filotei sin Agăi Jipei (circa 1680), marele psalt considerat grec de Iorga. Părintele Sebastian, editorul operei sale, a  dovedit că era român; și încă unul de viță nobilă.

În august 2007, spre mijlocul lunii, Părintele Sebastian m-a poftit, împreună cu soția mea, să petrec un sfârșit de săptămână la Mânăstirea Cheia, unde avea o căsuță și era îngrijit cu devotament de o soră după trup. Am ajuns într-o după-amiază; eram așteptați cu masa pusă în cerdacul în care era liniște, răcoare și adia vântul, în timp ce la București vara se arăta nemiloasă. Părintele Sebastian își ducea foarte bine cei 77 de ani, avea o statură impunătoare, însă se purta cu modestie prietenoasă. Am prelungit masa cu o cafea și un pahar din vinul Episcopiei Buzăului. Povestea frumos și am aflat că la vârsta de 11 ani intrase în Școala de cântăreți bisericești de la Mânăstirea Căldărușani, urmând apoi Seminarul de la Neamț. Călugărit de la 20 de ani, Părintele Sebastian era legat organic de Biserică prin preocupări și prin opera sa. Avea ceva dintr-un aristocrat al smereniei. Stătuse câțiva ani la Athos descifrând și copiind manuscrise. Acolo, i-a mărturisit unui călugăr grec că-l dureau ochii. „Te dor ochii fiindcă nu știi să-i speli”, i-a răspuns monahul, învățându-l să-i curețe cât mai des cu apă curată și să privească apoi cerul. Mi-am însușit și eu acea învățătură, amintindu-mi-l astfel pe cel ce mi-a predat-o. Părintele Sebastian Barbu-Bucur iubea ceea ce teologii răsăriteni numesc frumusețea lumii văzute, adică Făptura sau Creația lui Dumnezeu, iar la Cheia o avea în toată strălucirea ei, indiferent de anotimp, prin perspectiva deschisă spre Munții Zăganului. În duminica de la mijlocul lui august 2007 petrecută acolo am avut prilejul și privilegiul să-l ascult pe Părintele Sebastian cîntând în strană, la Liturghie.

*

La sfârșitul lunii septembrie a anului 2000, doamna Lidia Stăniloae m-a invitat să vorbesc, alături de Alexandru Paleologu și Mihai Șora, despre cartea sa „Lumina faptei din lumina cuvântului” – împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, apărută la Editura Humanitas.

Prezentarea avea loc în sala de la parter a Grupului pentru Dialog Social din Calea Victoriei, unde veniseră zeci de persoane. Au urmat „Discuții”, deschise de un bărbat înalt și suplu, grizonant, distins, îmbrăcat într-un costum de culoare bleumarin, cu guler de cleric – ceea ce m-a făcut să cred că este preot catolic – în loc de cravată, impecabil în conținut și expresie… Era preotul profesor Ion Bria, pe care îl admiram ca pe un teolog strălucit. Publicase în anii ’80 cel dintâi Dicționar de Teologie Ortodoxă român, de care mă folosisem mult, apoi, un deceniu mai târziu, tot o carte cu caracter de pionierat la noi, Iisus Hristos, despre care scrisesem un articol. Știam că Părintele Bria locuiește de trei decenii la Geneva, fiind un înalt funcționar eclezial în Consiliul Mondial al Bisericilor, ceea ce îi conferea, încă de pe vremea regimului comunist, un statut de independență. Omul era pe măsura operei, iar prin aspect și prestanță sugera o sinteză de ortodoxie și Occident (Occidentul de altădată, nu cel decadent de azi).

Am făcut cunoștință, stând de vorbă un sfert sau o jumătate de ceas, odată încheiată prezentarea volumului, schimbând și cărțile de vizită. La două săptămâni după întâlnirea cu acel gentleman pravoslavnic, am primit prin poștă un plic cu câteva cărți și o scrisoare datată „Geneva, 9 Octombrie 2000”, care începea astfel: „Stimate Domnule Ciachir,/ Am avut o mare bucurie să vă ascult și să vă cunosc cu prilejul lansării cărții Doamnei Lidia Stăniloae, în sala Humanitas, la 29 septembrie. A fost o celebrare anamnetică a persoanei Părintelui Stăniloae, care a inspirat mai multe generații de teologi și intelectuali români”. Două luni mai târziu, în preajma Crăciunului, Părintele Bria îmi făcea această urare: „Sub acoperământul lui Emanuel,/ Mesia lui Dumnezeu, fiul Mariei,/ Născut la Bethleem acum 2000 de ani,/ Să treceți pragul noului Mileniu,/ plin de sănătate, de har și de speranță…”.

În anul 2002, Părintele Ion Bria a plecat spre Domnul. Deși își trăise o jumătate din viață în Elveția, naturalizat în această țară, a ținut să-și doarmă somnul de veci în cimitirul Mânăstirii Cernica. Trei ani mai târziu, un ucenic devotat, arhimandritul Teofil Tia, i-a publicat memoriile, scrise cu puțin înainte de a se pristăvi. O carte aparte, unică în felul ei, marcată de independența și de eleganța sa spirituală. O carte care ilustrează istoria recentă a Bisericii noastre, îndeosebi deceniile șase și șapte ale secolului trecut, caracterizate prin mărturisire și jertfă. În fine, o amplă evocare care mi-a dat prilejul să aflu că din cei zece copii ai familiei Bria din comuna prahoveană Telega, trei au devenit preoți, iar una dintre surori s-a călugărit.

 

Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: