Există dovezi substanțiale că democrația este susținută numai în măsura în care contribuie la realizarea obiectivelor sociale și economice, o concluzie acceptată
cu reticență de studiile mai serioase.

Un exemplu: scandalul WikiLeaks

Disprețul elitelor față de democrație a fost extrem de evident în felul în care au reacționat acestea la scurgerile de informații din scandalul WikiLeaks. Cele care au primit cea mai mare atenție și cele mai euforice comentarii au fost acelea care arătau că arabii susțin poziția SUA cu privire la Iran. Doar că erau luate în calcul doar opiniile dictatorilor arabi, nu și ale populației conduse de aceștia.

Principiul operativ a fost explicat de Marwan Muasher, fost oficial iordanian și, mai târziu, director de cercetare pentru Orientul Mijlociu al Fundației Carnegie: „Argumentul tradițional adus în interiorul și în afara lumii arabe este că nu există nimic în neregulă și că totul este sub control. Urmând această linie de gândire, forțele aliate susțin că oponenții și vocile din afară care cer reformă exagerează condițiile de la fața locului.“

„Campania urii”

Conform acestui principiu, dacă dictatorii ne susțin, ce altceva ar mai putea conta? Doctrina Muasher este rațională și respectabilă. Pentru a menționa un singur caz care este relevant astăzi, în discuțiile interne din 1958, președintele Dwight Eisenhower a exprimat îngrijorare cu privire la „campania urii“ desfășurată împotriva Americii în lumea arabă, nu de către guverne, ci de către
oameni.

Consiliul Național de Securitate (NSC) i-a explicat președintelui că există o percepție în lumea arabă potrivit căreia SUA ar sprijini dictaturile, ar bloca dezvoltarea democrațiilor și ar împiedica dezvoltarea regiunilor, pentru a-și asigura controlul asupra resurselor.

Mai mult – apreciază lingvistul și filosoful Noam Chomsky -, percepția este, în esență, corectă, conchide NSC, și este exact ceea ce ar trebui SUA să facă, bazându-se pe doctrina Muasher.

SUA și Egipt, o comparație

Studiile realizate de Pentagon după 11 septembrie arată că aceeași percepție se păstrează și astăzi. Este normal pentru învingători să arunce istoria la coș și pentru victime s-o ia în serios. Poate ar fi utile câteva scurte observații despre această temă importantă. Nu este prima oară când Egiptul și Statele Unite, de exemplu, se confruntă cu probleme similare și se îndreaptă în direcții opuse.

Aceleași lucruri s-au întâmplat și în secolul al XIX‑lea. Istoricii au arătat că Egiptul se afla în poziția de a cunoaște o rapidă dezvoltare economică aproximativ în același moment în care a început dezvoltarea în America.

Ambele aveau agriculturi puternice, inclusiv culturi de bumbac, combustibilul care a aprins Revoluția Industrială – deși, spre deosebire de Egipt, Statele Unite au trebuit să‑și dezvolte producția și să obțină forță de muncă prin cucerire, exterminare și sclavie, cu consecințe care se văd astăzi în rezervațiile pentru supraviețuitori și în rapida extindere a închisorilor, începând din vremea lui Reagan, pentru a putea primi populația fără ocupație rămasă în urma dezindustrializării.

Recomandări pentru colonii

Una dintre diferențele fundamentale era aceea că Statele Unite își câștigaseră independența și erau, prin urmare, libere să ignore recomandările teoriei economice formulate la acea vreme de către Adam Smith în termeni asemănători cu cei folosiți și astăzi de societățile aflate în dezvoltare.

Smith le-a pretins coloniilor eliberate să producă materie primă pentru export și să importe produse superioare de origine britanică și, cu siguranță, să nu încerce să monopolizeze producția de bunuri de bază, în special bumbac.

Orice altă cale „doar va întârzia în loc să accelereze creșterea anuală a producției lor și va împiedica în loc să încurajeze progresul țării lor către adevărata bogăție și prosperitate“. Scurt și la obiect.

Cine conduce, face regulile

Doar că, amintește politologul Noam Chomsky, după ce și-au câștigat independența, coloniile au ignorat, pur și simplu, sfaturile lui și au urmat calea propriei dezvoltări în același fel în care o făcuseră și britanicii, cu tarife mari pentru a proteja industria de exporturile britanice (la început, pentru textile, apoi pentru oțel și altele) și au adoptat multe alte strategii pentru a accelera dezvoltarea industrială.

Noua republică independentă s-a străduit, de asemenea, să obțină un monopol asupra bumbacului, „pentru a aduce celelalte națiuni la picioarele noastre“, în special pe inamicul britanic, așa cum au anunțat și președinții jacksonieni, atunci când au cucerit Texasul și jumătate din Mexic.

Egiptul, victima marilor puteri

Pentru Egipt, un curs similar a fost oprit de puterea britanică. Lordul Palmerston a declarat că „ideea de echitate [față de Egipt] nu trebuie să stea în calea intereselor atât de mărețe și nobile“ ale Marii Britanii, cum ar fi menținerea hegemoniei politice și economice, exprimându-și ura față de „ignorantul barbar“ Muhammad Ali, care a îndrăznit să caute un curs independent pentru țara sa și folosind flota Marii Britanii și forța financiară pentru a pune capăt încercării Egiptului de a-și căuta libertatea și dezvoltarea
economică.

După cel de-al Doilea Război Mondial, când Statele Unite au înlocuit Marea Britanie în calitate de hegemon global, Washingtonul a adoptat aceeași poziție, precizând că nu va ajuta în nici un fel Egiptul, decât dacă acesta acceptă să se supună regulilor standard pentru cei slabi – pe care Statele Unite au continuat să le violeze, impunând tarife foarte mari pentru bumbacul egiptean și provocând un deficit financiar îngrijorător, conform interpretărilor normale
ale principiilor pieței.

Nu trebuie să ne mire atunci – concluzionează Chomsky – existența unei „campanii a urii“ care îl îngrijora pe Eisenhower și nici a percepției că Statele Unite sprijină dictatorii și blochează democrația și dezvoltarea, la fel cum o fac și aliații ei.

Te-ar putea interesa și: