Primii paşi făcuţi în Dobrogea nordică mi-au adus un soi de fluturi în stomac. Spun un soi – ca atunci cînd te întorci acasă, astepţi să vezi lucruri şi locuri familiare, dragi…..deja cunoscute !

Impresii de călătorie trimise de Veronica Mihai, pentru concursul "Câştigă o vacanţă la Praga". Puteti participa şi voi trimiţând reportaje sau simple impresii, însoţite de imagini, la adresa turism@evz.ro. Luncaviţa, loc cu viţă, atestat de pe vremea romanilor are de o parte, pe mina sa stângă, apă, stufăriş, peşte……..şi nu departe Dunărea. Maiestuoasă dar molcomă, vine de la Galaţi şi Dinogeţia– tumult, fierbere şi istorie . ………..se duce către Văcăreni, Isaccea, (unde crescătoriile de morun şi nisetru dau icre multe şi negre şi bune şi preţioase) Somova, Tulcea şi marea cea mare !

Pe mâna dreaptă, munţi. Munţii Europei cei mai vechi, acum doar dealurile Niculiţelului. Nu sunt impetuoşi dar au ceva ! Sunt precum un bătrân impovărat de ani dar care, dincolo de barba albă, riduri şi pas încet păstrează frumuseţea vremilor trecute, misterul faptelor sale de tinereţe, mândria unei vieţi împlinite dar mai ales înţelepciunea hîtră ! Te atrage ! N-ai mai pleca de acolo de lângă el, de lângă ei !

Din Luncaviţa o porneşti – pe mâna dreaptă - pe drumul către Valea Fagilor , vale care pe lângă fagi are tei. Atât de mulţi că în mai – iunie, aerul te îmbată . ajunge şi în sat, mai ales în nopţile cu răcoare. Drumul e destul de bolovănos şi găunos, asfaltul mai e intact doar pe alocuri. Dar de o parte şi de alta totul e ALTFEL !

E şi foarte foarte cald cu soare ucigător dar în câţiva metri venea verdele şi răcoarea !

Ţigani cărămidari au corturile aşezate pe lângă micile ochiuri de apă şi locurile cu pământ galben. Pământul galben, o argilă cu proprietăţi foarte bune pentru tratarea unor boli. Zona mai este cunoscută şi pentru un izvor. Are apă rece, cristal, izvorăşte de undeva din adâncuri dar ce e cel mai interesant este faptul că l-au descoperit ……..romanii. Da.L-au descoperit, amenajat şi au pus la punct un sistem de aducţiune prin olane de teracotă – făcute din argila locului. Pe o porţiune de câţiva zeci de metri apa chiar curge……..la deal ! Şi curge. Are ca punct final chiar satul ! În centrul satului e o fântână din care curge fără incetare această binecuvântată apă ! De atunci ! 2000 de ani ?

10 -12 kilometri parcurşi în care vezi soarele, după aceştia gata. Intri în pădure. Mare, deasă, seculară, misterioasă. Îmbogăţiţii vremurilor n-au reuşit să taie prea mult din pădure, şi-au construit vile dar totuşi desimea pădurii şi drumul destul de anevoios le-a liniştit ofensiva construcţiilor ! Mergi printr-un tunel viu . E verde negru, e adânc, totul şopteşte – foşneşte, e inima munţilor cu un “semeţ” vârf cu impresionanta înălţime de……..puţin peste 400 metri. Şi totuşi e munte. Pădurea zumzăie. Parcă se apropie armate cuceritoare şi înfricoşătoare, Şi chiar aşa e. În fiecare vară aici vin apicultorii. Sute de stupi cu milioane de albine. Se face miere multă şi bună dacă albinele îşi iau rodul din bogăţiile acestor locuri.

Ei dar iată că înaintarea mea prin tunelul întunecos e întreruptă de excursionişti – tineri, frumoşi şi foarte veseli. O fată căra pe braţe o broască ţestoasă. Mi s-a părut uriaşă. Nu am mai văzut în mediu natural o ţestoasă cu un diametru de cca 30 cm ! A vrut să mi-o dea mie în maşină, era grea şi nu o mai putea duce. Eu am vrut să-i iau pe toţi în maşină. Ei nu au vrut pentru că mergeau în sens opus drumului meu, eu nu am vrut pentru  că nu ştiam ce pot face cu o asemenea  creatură. Acum îmi pare rău. Pe aici, înainte de ”89, aveau loc raliuri regionale / naţionale.

Deodată se “rupe” umbra, apare soarele, este intersecţia care duce în dreapta spre localitatea Nifon, înainte - urcă pe culmile aşezate ca pavăză  Mânăstirii Cocoş.

Aici la Mânăstirea Cocoş ca şi la Saon sau Celic-Dere, intri în alt timp, alt spaţiu. Paşii ţi se măsoară altfel, aerul îl respiri parcă mai molcom, gândurile se aşează fiecare în sertar separate şi rânduit.Dacă ai şi norocul ca o astfel de peregrinare să o faci într-o zi a săptămânii, găseşti toată pacea începutului de lume ! dacă o fi fost aşa Începutul !

Mă înfioară fără drept de reţinere, apropierea de Martiriconul celor patru sfinţi – Zotic, Atal, Filip şi Camasis aflat în nucleul satului Niculiţel. Apariţia trupurilor, mormintelor şi bisericii lor, o ştiam foarte bine şi de la oamenii locului şi de la prietena mea arhitect care a contribuit la construirea muzeului. Dar iară fluturii din stomac şi-au scuturat aripile. Emoţii creştineşti sau vibraţii de-ale timpurilor trecute

Părăsesc şi aceste locuri însoţită de culorile strugurilor ce îmbracă  dealurile. Da e bun vinul de Niculiţel.Dacă nu ieşi în E87 şi ţii pieptiş dealul, pe drumul communal, tot spre miazăzi, pustiul e din ce în ce mai prezent. Păduri, crânguri soare şi flori. Când apar satele apar şi lacrimile. O sărăcie cum nu am mai văzut aici în România. Case, dacă se pot numi case, dărăpănate precum nişte băbuţe înconvoiate de timp, abia sprijinite într –o rână. Nu au garduri, bătătura stearpă, nu verde, nu floare, nu legumă. Copiii zdrenţuroşi. Câini înfometaţi. E o imagine de ce secol oare ?  Nu - mi cred ochilor. Şi mereu acea senzaţie stranie. De ce mă doare aşa tare de aceste locuri ?

Repet, poate e deja un clişeu, spusele celor dinaintea mea. Dobrogea e un alt tărâm.Şi tot ce am povestit eu acum e doar o mică parte din acest alt tărâm. Mai sunt  multe……..Portiţa, Enisala, Dervent.Nu sunt dobrogeancă, sunt de pe alte tărâmuri de poveste, dar de pustiile şi înverzitele bătrâneţi mereu ma cuprinde dorul. Trebuie mers acolo şi intrat în acel timp !